Multe programe de așa-zisă ”dezvoltare personala”, care-și fac reclamă prin social media (și care, se pare, au și succes), chiar când nu sunt impostură crasă, sunt centrate pe (presupuse) strategii de ”coping”, care ar trebui să te ajute să faci față factorilor externi de stres, dar care, implicit sau explicit, îndeamnă la pasivitate, la renunțare si la acceptarea relelor care ni se întâmplă – aici includ și programele cele care ”îl caută pe Dumnezeu”, prin rugăciune, și pe cele inspirate din teologii/filosofii orientale (inclusiv yoga, ”meditație”, ”mindfulness” și alte asemenea). Sunt promovate idei, cum ar fi::

• Să ne împăcăm cu noi înșine, așa cum suntem, să nu mai căutăm să ne schimbăm.
• Să evităm tot ce ne stresează și ne induce trăiri negative și, mai presus de toate, să fim mereu ”pozitivi”!
• Să ne ”vindecăm”, prin acțiunea asupra ”sinelui nostru interior” (sic!).
• Să ne împăcăm cu lumea, să acceptăm ce ni se întâmplă – să nu ne plângem, să întoarcem și celălalt obraz, să-i tratăm cu bunătate pe cei care ne-au făcut rău. Ni se întâmplă o chestie nasoala – nu-i bai, Dumnezeu are un plan cu noi!
• Să ne întoarcem la străbuni, la viața simplă, chiar ascetică, și fericită (cum altfel?) a strămoșilor noștri țărani. Să fim recunoscători și fericiți cu ceea ce avem și să nu aspirăm la confort și la mai multe ”bunuri pământești”.

Cum citesc eu aceste idei:

• Să nu înveți, să nu aspiri la extinderea propriului orizont de cunoaștere. Schimbarea și cunoașterea prea multă strică (ba sunt, chiar, lucrare diavolească).
• Să eviți orice ieșire din zona de confort pentru a învăța, pentru a căuta un trăi mai bun și pentru a te dezvolta.
• Să renunți la relațiile sociale, pentru că, nu-i așa, îți creează disconfort și îți aduc toate relele de pe lume.
• Să fii supus și să nu reacționezi la nedreptățile care ți să fac și să accepți abuzurile altora asupra ta și asupra celorlalți.
• Să nu mai aspiri la o viață mai bună, la confort și la o mâncare sănătoasă, și să te împaci cu condiții de viață și de igienă similare lăudatelor bordeie străbune, cu malnutriția, cu pelagra și de celelalte boli, care veneau la pachet.

Scopul acestor programe este, cred eu, să te facă ”să înduri” și să simți că aspirația către mai bine, revolta împotriva nedreptăților și implicarea socială și politică sunt nu dăunătoare și inutile, chiar de neconceput în ”ordinea divină” a lucrurilor. Ca urmare, educația bazată pe ideile promovate prin aceste programe este o educație pentru pasivitate și pentru retragere din lumea reală într-una ideală, sau imaginară, sau trecută, sau ”de după”, sau paralelă cu lumea în care trăim. Inclusiv textele studiate la literatură și modul de predare a istoriei devin tributare acestor construcții de lumi paralele.

Acest lucru se întâmplă exact când, prin alte părți, de maximă importanță este considerată educarea unei super-meta-competențe numită ”agency”: adică activism, capacitatea de a acționa, de a fi agent de schimbare, de a interacționa bilateral cu mediul natural și social în care trăim – nu numai pentru a ne adapta, ci și pentru a-l schimba, a-l îmbunătăți, numai așa putându-ne și noi dezvolta.

Și cam asta aș cere, eu, de la un program de dezvoltare personală: să mă ajute să înțeleg ce mi se întâmplă și de ce mi se întâmplă și care să-mi ofere instrumente pentru a acționa (asupra mea și asupra mediului în care trăiesc) pentru ca relele să nu se mai întâmple, nici mie și nici celor din jurul meu, cu rezultate palpabile în lumea exterioară (nu numai oarece impresii în lumea interioară). În plus, asta ar mai însemna și ca dimensiunea morală a dezvoltării personale să fie nelipsită – ceea ce nu prea am văzut la programele analizate (și care mi-au dat ideea acestei postări).