La fel ca în cazul consumului de droguri, și în cazul homeschooling-ului statul român preferă soluția bâtei (comodă, pe termen scurt, dar care amplifică problema, pe termen lung), în locul dialogului și reglementării.  Tema revine, periodic, în atenția publică, pentru că problema a fost mult discutată, dar niciodată rezolvată. Recent, o decizie a unei instanțe de condamnare a unor părinți, pentru că au optat pentru homeschooling (HS),  a reaprins discuția, inflamată, și mai mult, de o scrisoare a Ministerului către școli (care, mie cel puțin, mi se pare inutil de agresivă), plină de amenințări la adresa părinților care optează pentru HS.

Așa cum am mai spus, în nenumărate ocazii, cred că HS nu poate fi eliminat: fenomenul va lua amploare pe fondul tendințelor sociale spre incluziune si diversitate. Se spune, tot mai des, în contexte de învățare, de muncă sau sociale ”nu încerca să fii cel mai bun, încearcă să fii unic!”.

Dar haideți să ne uităm, puțin, peste argumentele aduse împotriva HS:

1. Nu e legal

Legalitatea HS este o opțiune la nivel de sistem: sunt sisteme care îl interzic, dar sunt și multe care îl acceptă. Ce face Germania poate fi contrazis de ceea ce fac SUA, Australia și altele. La noi, se spune că HS nu este posibil în România din cauza Constituției, unde scrie, la Art. 32, alin 5: „Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii.”.

Dar, pe de altă parte:

• Art. 32, alin. 1 spune: ”Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin ALTE FORME (s.n.) de instrucție și de perfecționare.”
• Art. 29, alin. 6 (aliniat preluat și dezvoltat și în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului), spune ”Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”.

Dincolo de lipsa de proprietate a termenilor (asta avem, cu asta defilăm), chiar legea fundamentală face diferențierea între ”educație” și ”învățământ” (ca educație formală, în instituții specializate).

Această diferențiere a fost dezvoltată și explicată în cele două legi ale învățământului. Astfel, Legea nr. 198/2023 a învățământului preuniversitar, vorbește, în Art. 152, despre contextele de învățare: contexte formale (în unități și instituții de învățământ preuniversitar), contexte nonformale (realizate și în centre de îngrijire și protecție a copilului, palate și cluburi ale elevilor SAU ALTE ENTITĂȚI PREVĂZUTE ÎN LEGISLAȚIE – s.n.) și contexte informale. Menționăm și criteriile care definesc contextele nonformale de educație (cum apar în Legea nr 199/2023 a învățământului superior, Art. 182, alin. 2): ”Învățarea realizată în contexte nonformale are un caracter intențional și se desfășoară în afara sistemului formal de educație și formare, prin intermediul unor activități planificate și în cadrul cărora există o formă de susținere a procesului de învățare, în baza următoarelor caracteristici: a) se realizează cu participare voluntară; b) include o formă de suport de curs pentru participanți; c) se poate desfășura pe baza unui curriculum și a unor obiective educaționale.”

Coroborând prevederile subliniate și plecând chiar de la criteriile stabilite de lege, nu văd de ce nu am putea defini HS ca un context nonformal de educație, care trebuie completat cu sistemele de recunoaștere (plus validare și certificare) a competențelor dobândite, așa cum sunt menționate în art. 151 /c din Legea 198/2023 și la alte articole.

Dar am mari îndoieli că Ministerul și instituțiile subordonate/coordonate au capacitatea să creeze aceste mecanisme. Ca urmare, mai ușor este să interzici decât să controlezi un fenomen (care, oricum, ți-a scăpat din mână). Așa că, vii cu o bâtă mai mare.

Ca fapt divers, în alte tari, educația este obligatorie, nu învățământul. Ca urmare, toate instituțiile statului sunt datoare să facă și pot face educație, nu doar instituțiile de învățământ. De exemplu, în Danemarca, dacă se constată analfabetismul sau lacune mari în educația celor înrolați în armată, respectivii nu fac instrucție (militară), ci alfabetizare în timpul serviciului militar.

2. Nu e bine

Primul motiv ar fi că părinții nu au discernământ și că se lasă seduși de diferite mode și ideologii. Desigur, opțiunile de stânga, care susțin diversificarea curriculară și politicile de echitate și incluziune, sunt ”vinovații de serviciu”, dar este amintită și tendința, tot mai puternică, de radicalizare și de îndoctrinare religioasă a tinerilor din afara școlii.

Parțial adevărat, cred eu. De aceea, potențiala reglementare ar trebui să delimiteze foarte clar motivele legitime (care corespund interesului superior al copilului) de cele ilegitime (contrare interesului superior al copilului) de renunțare la școală. În plus, ar trebui prevederi foarte clare privind evitarea radicalizării politice și a îndoctrinării religioase prin HS. Dar am mari îndoieli că, la noi, se poate face așa ceva: dacă ne uităm la gradul de politizare și de ”confesionalizare” a învățământului public, vedem că nici educația formală nu stă prea bine în acest sens.

Al doilea motiv ar fi că, în aceste vremuri de restriște, când ”neomarxismul” ne presează cu politicile pro-diversitate și incluziune, nu avem nevoie de diversificarea formelor și contextelor de educație ci, dimpotrivă, de măsuri ferme de întărire a coeziunii sociale (probabil ca nuielele în jurul securii…). Dincolo de pericolul alunecării în totalitarisme (de stânga sau de dreapta), uniformizarea educației, prin concentrarea pe ”esențial” (Care o fi acest esențial? Care sunt valorile care definesc acest ”esențial” – în afara caracterului ”clasic”?), este contrară chiar datelor științifice: de exemplu, se vorbește tot mai mult despre ”neurodiversitatea” umană, care necesită forme specializate de educație, până la individualizare. În plus, valorile umaniste însemnă să gândim că ”nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”, inclusiv în educație. De altfel, cred eu, chiar în școală politizarea și ideologizarea educației se combat nu prin eliminarea discuțiilor despre ideologii (inclusiv religioase), ci tocmai prin discutarea și analiza critică a tuturor ideologiilor.

Mai mult: antonimul pentru ”coeziune” nu este ”diversitate” ci ”dezbinare” / ”discordie”. Deci, acceptarea și promovarea diversității NU este contrară coeziunii sociale. Uitându-mă în jur, constat că cele mai diverse societăți sunt și cele mai coezive, atunci când e vorba de chestiuni esențiale – cum ar fi apărarea identității naționale – iar lumea nu își pierde timpul cu discuții futile despre câte intrări sau scări trebuie să aibă o școală.

Al treilea motiv ar fi pericolul nedezvoltării competențelor sociale ale copiilor educați în izolare, fără contact cu alți copii și adulți. Dar majoritatea cercetărilor au constatat că HS nu dăunează dezvoltării abilităților sociale ale copiilor, mai ales pentru că acestea se dezvoltă oricum, prin interacțiuni în contexte nonformale și informale.

Al patrulea motiv ar fi că HS ar însemna deșcolarizare. Poate. Dar, înainte de a pune eticheta de ”bun” / ”rău”, poate ar fi bine să citim și să vedem, mai întâi, ce înseamnă ”deșcolarizare”: în primul rând recunoașterea rolului educogen al întregii societăți și asumarea explicită și recunoașterea funcției educaționale realizată de toate instituțiile sociale, nu numai de către școală. În acest sens, recomand lectura cărții lui Ivan Illich (”Deschooling Society” – 1971 – https://monoskop.org/images/1/17/Illich_Ivan_Deschooling_Society.pdf ), unul dintre primii ”apostoli”  ai deșcolarizării societății, cu argumentele aferente. Multe dintre acestea sunt valabile și azi, mai ales la noi, alte sisteme modernizând sistemul formal de educație, acționând tocmai asupra tarelor educației ”clasice” menționate de Illich. Noi, încă, avem un sistem școlar afectat de exact aceleași probleme semnalate de Illich acum 50 de ani.

În concluzie

În primul rând, nu cred să existe piedici constituționale și legale în privința reglementării HS ca un context nonformal de învățare, prin legislație specifică. Dacă s-ar dori acest lucru.

Mai mult, dacă am acceptat, ca societate, privatizarea serviciilor publice (inclusiv educația), de ce să nu privim HS ca formă extremă de privatizare a educației: dacă admitem școli private în care inițiatorul poate face ce vrea mușchiul lui, de ce să nu acceptăm și ca familia să preia educația copiilor, în aceleași condiții (resurse, calificări, curriculum, plus mecanisme de recunoaștere a achizițiilor de învățare)? De exemplu, in SUA, HS se aprobă în aceleași condiții ca școlile private, iar in Anglia HS este inspectat de OFSTED (ca orice alt furnizor de educație).

Ca urmare, susțin reglementarea și nu interzicerea HS, tocmai pentru evitarea pericolelor invocate. Iată, de exemplu, care au fost concluziile unei dezbateri, pe care am organizat-o la Constanța, în iunie 2015, care a abordat și tema alternativelor educaționale (inclusiv HS):

”Majoritatea participanților a afirmat dreptul elevilor sau părinților, după caz, de a opta pentru orice alternativă (inclusiv homeschooling), fără să existe condiții suplimentare (ei fiind suverani în această privință), finanțarea putând veni și de la stat (pe baza principiului ”finanțarea urmează elevul”). Totuși, este necesară asigurarea condițiilor pentru participarea copiilor (elevilor)  la evaluările naționale și la examinări periodice și/sau pentru aprobarea alternativelor de o autoritate competentă, pe baza unor standarde de calitate.

Majoritatea participanților consideră că fiecare elev/ părinte poate opta pentru o alternativă educațională (inclusiv pentru ”homeschooling”), fără nicio restricție, statul fiind obligat să asigure certificarea, la cerere, a competențelor dobândite. Pe de altă parte, există nevoia de a evalua și de a certifica / acredita persoanele sau organizațiile școlare respective în privința capacității de a oferi educație de calitate.”