Am distribuit, recent, discuțiile din cadrul conferinței ”Learning in a changing world. Evidence, innovation and creative thinking in education” (18 —19 June 2024, OECD, Paris). Prezentările și discuțiile din cadrul conferinței, care s-au adăugat lecturilor din ultimii ani (o parte distribuite pe pagina ”De ce educația?”, https://www.facebook.com/profile.php?id=100035399692049 ), mi-au conturat un model al direcțiilor de acțiune pentru politicile publice și practicile educaționale de succes, cu patru ”ținte” sau meta-obiective: cunoașterea, gândirea critică, creativitatea și ”agency” (pentru care nu avem un cuvânt în românește; de aceea voi folosi termenul ca atare și fără ghilimele), fiecare influențându-le pe toate celelalte. Importante sunt, deci, nu numai țintele respective, ci și interacțiunea între ele, întrucât se condiționează reciproc:

• Cunoașterea (lărgime și adâncime) este potențată de gândirea critică (discerni, pe bază de valori și criterii critice, cunoașterea bună, utilă, frumoasă, bună), de creativitate (rezultatele noi îmbogățesc cunoașterea) și de acțiune (acțiunea și rezultatele ei aduc, și ele, un plus de cunoaștere). Dar le și potențează: nu poți critica ceea ce nu cunoști, poți crea numai dacă poți discerne ceea ce e nou / diferit de ceea ce nu e nou / diferit și poți acționa (investigarea mediul, dar și acțiunea asupra acestuia) numai pornind de la cunoașterea acestuia. Un exemplu în acest sens a fost oferit chiar în cadrul conferinței, cercetările arătând că, în domeniul cunoașterii, ”less is more”, soluționând dilema clasică a profesorului între ”lărgimea” și ”adâncimea” cunoașterii, în favoarea celei din urmă: mai puține cunoștințe, dar bine stăpânite, însușite prin co-dezvoltarea agency, a gândirii critice și a creativității (prin inquiry learning și project based learning, de exemplu), duc la rezultate mai bune la evaluări și, pe termen lung, în viață, decât un curriculum extensiv, care vrea să ”acopere” multe teme și capitole, fără să acorde timp pentru adâncirea cunoașterii în niciunul dintre acestea. Ca urmare, definiția culturii generale este alterată, de la: ”cât de mult știi, din fiecare domeniu”, la ”cât de bine știi, ceea ce știi, din fiecare domeniu”.  Nu e suficient să adaugi informația dintr-o carte nouă citită la informația deja deținută, ci (folosind termenii piagetieni) trebuie să o asimilezi în cunoașterea anterioară, dar cu o acomodare a întregului, pentru a-i face loc.
• Gândirea critică este potențată de creativitate (noi instrumente în repertoriul critic), de agency (cercetarea mediului și analiza efectelor acțiunii proprii oferă criterii și instrumente adecvate de analiză) și de cunoaștere (bază preliminară pentru orice analiză critică). Dar le și potențează, prin rezultatele aplicării instrumentelor critice la cunoaștere, acțiune și creație.
• Creativitatea este potențată de cunoaștere (ca bază de pornire a creației, arătând ce există, ce s-a acumulat într-un domeniu, precum și ce ar fi de explorat), de gândirea critică (care discerne posibilități, chiar probabilități, pe bază de criterii și valori) și, bineînțeles, de acțiune (explorarea mediului și analiza efectelor acțiunii proprii). Dar le și potențează pe toate: adaugă cunoaștere, creează noi instrumente critice și generează noi modele și direcții de acțiune.
• Agency este, evident, ghidată de cunoașterea mediului în care acționăm, de gândirea critică (prin estimarea efectelor posibile ale acțiunilor proprii) dar și de creativitate (care extinde capacitatea de explorare și de acțiune asupra mediului). Dar le și potențează pe toate: îmbogățește cunoașterea, diversifică instrumentarul critic și oferă noi spații de manifestare a creativității.

Există și alte teme majore de interes, dar care se referă la contextul învățării, la mediul de învățare și la procesul de învățare – independent de obiectivele acestuia. Prima este învățarea socială și emoțională (cu corolarul ei, ”starea de bine”), care oferă ”combustibil” pentru înaintarea către cele patru ținte: reziliența / perseverența, ”grit”, controlul emoțiilor, rezolvarea conflictelor și toate celelalte aspecte urmărite ”alimentând” atingerea țintelor respective. A doua temă este utilizarea noilor tehnologii, inclusiv inteligența artificială, care sunt mijloace (și oferă, chiar, ”scurtături”) pentru atingerea țintelor respective. A treia temă este reprezentată de utilizarea rezultatelor din știința creierului și în ceea ce se numește, generic, ”știința învățării”, care ar trebui să fundamenteze tot ce face profesorul la clasă. Repet, aceste teme (învățarea socială și emoțională, utilizarea noilor tehnologii și a rezultatelor ”științei învățării”) se referă la fundalul și nu la obiectivele experiențelor de învățare oferite elevilor. De exemplu, poți folosi învățarea socială și emoțională, noile tehnologii și rezultatele ”științei învățării” și pentru o educație pentru democrație și pentru radicalizare.

Revenind: pentru a îmbunătăți rezultatele învățării, politicile publice și practicile de la clasă ar trebui să aibă în vedere nu numai fiecare ”vârf” al acestui tetraedru, dar și interacțiunile dintre cele patru obiective: orice dezvoltare într-o direcție are impact pozitiv asupra celorlalte și, invers, orice blocaj într-o direcție are efecte negative asupra celorlalte direcții. De exemplu, neglijarea creativității elevilor și a profesorilor va duce, inevitabil, la:

• Diminuarea capacității de cunoaștere profundă a realității – inclusiv rezultate mai slabe la disciplinele școlare tradiționale și la evaluări și examene naționale și internaționale.
• Blocarea gândirii critice, incapacitatea de a recunoaște și de a rezista la manipulare și acceptarea necondiționată a ”adevărurilor” spuse de profesor, preot, politician, știrist și influencer.
• Diminuarea capacității de acțiune, de intervenție inteligentă (agency) în mediul natural și, mai ales, social, inclusiv prin instrumentele democrației, ceea ce duce la transformarea cetățenilor în populație pasivă, manipulabilă și captivă.

Pentru a contracara această tendință, politicile publice ar trebui să promoveze toate aceste patru meta-obiective, în mod consecvent, în toate aspectele și la toate nivelurile sistemului de educație. Pentru a progresa în cunoaștere, gândire critică, creativitate și agency pentru elevi, avem nevoie (de exemplu) de:

• Profesori educați în acest spirit, prin formarea inițială și prin învățarea profesională continuă: adevărați specialiști în învățare, care cunosc, în adâncime, modul în care se produce învățarea și ce factori o pot influența (pozitiv și negativ). Profesorii ar trebui educați, în același timp, pentru a fi creativi (descoperă și folosesc noi resurse și creează noi experiențe de învățare), dar și critici (în selectarea acestor resurse și experiențe, în funcție de situația concretă). Totodată, ei ar trebui educați să fie proactivi în dezvoltarea ecosistemului educațional, pentru maximizarea rezultatelor elevilor și propria lor învățare profesională.
• O structură de sistem care încurajează diversitatea abordărilor (cu precădere creativitatea profesorilor), prin valorizarea cercetării, a experimentării și a învățării din greșeli. Asta ar însemna o capacitate consolidată de producere, analiză și prelucrare a datelor relevante de proces (adică date privind ceea ce se întâmplă, efectiv, la clasă), responsabilizarea tuturor actorilor (elev, profesor, director, sistem) pentru rezultate, susținere la nivel de sistem (învățare profesională, inclusiv mentoring) și învățare reciprocă (peer-learning și rețele de bune practici), precum și încredere reciprocă între toți actorii (cel mai greu de obținut și de menținut).

Școala românească, concentrată, tradițional, doar pe cunoaștere, dar fără dezbatere critică (cunoștințele oferite în școală sunt separate pe discipline, necorelate și prezentate ca ”adevăruri absolute”) și neglijând (chiar descurajând) creativitatea și agency, nu poate decât să facă jocul dușmanilor societății deschise. Mai mult, cei mai vocali ”influenceri” susțin această școală tradițională, centrată exclusiv pe cunoaștere (că ne dă olimpici, nu-i așa, cu care se laudă și politicianul cu patru clase făcute la seral), iar politicile publice actuale (inclusiv noua legislație a educației) au osificat sistemul, căutând, cu încrâncenare, un iluzoriu ”one best way”, opunându-se, chiar prin această căutare, diversității și incluziunii. Ca urmare, vom rămâne cu un sistem de educație stagnant, hipercentralizat, centrat pe imagine și nu pe date reale, ancorat ideologic în dreapta conservatoare (chiar trumpistă) și, în continuare, rupt de evoluțiile actuale din științele educației și de practicile educaționale contemporane.

Dar România profundă iubește, însă, dictatura: dictatura bărbatului asupra femeii, dictatura părinților asupra copiilor, dictatura profesorilor asupra elevilor, dictatura primarului asupra cetățenilor, dictatura patronului asupra angajaților, dictatura majorității asupra minorităților și chiar dictatura președintelui asupra parlamentului (de unde și interesul mult mai mare pentru alegerile prezidențiale față de alegerile parlamentare).

Perpetuarea acestei situații va duce, în cel mai bun caz, la consolidarea societății superficial democratice de acum, în direcția iliberalismului, sau, în cel mai rău caz, la o nouă dictatură – această formă de conducere fiind, de altfel, dominantă în ultima sută de ani în societatea românească. Oricum, cei mai mulți români, inclusiv generația aflată la putere, s-au născut și au fost educați în timpul dictaturii. Unii au putut să învețe, să evolueze și să încerce, măcar, să depășească mentalitățile respective, alții nu.