Văzând și, mai ales, auzind ce se strigă online sau offline zilele acestea, devin din ce în ce mai convins de adevărul aforismului lui Santayana: ”cine nu învață din istorie este condamnat să o repete”, deci că lipsa de educație morală, politică, juridică, civică (pentru a deveni un bun ”membru al cetății”) naște monștri. Să mă explic – din perspectiva istorică dar și personală, a celui care a trăit mai mult de jumătate din viață într-un regim totalitar criminal – cel comunist .

Am urmărit evoluția ”strigăturilor” și, mai ales, tendința de a canaliza furia (justificată) a oamenilor în direcții contrare democrației. De la ”Jos corupția”, ”Jos Piedone” ”Oprea demisia”, acum se strigă ”Jos Parlamentul”, ”Jos Guvernul” etc. – deci, în general, se strigă ”jos instituțiile statului democratic”. Aud, tot mai des, la participanții la demonstrații, la ziariștii și eternii comentatori și părerologi de serviciu, cum că TOATE instituțiile statului sunt ”putrede”, deci trebuie eliminate!

Dar nu trebuie să uităm că democrația, cu toate lipsurile ei, este cel mai bun regim politic inventat până acum. Ar trebui, de asemenea, să ne reamintim că democrația a fost, este și va fi atacată din două direcții – dinspre anarhism și dinspre totalitarism. Iar acum asistăm la un atac deliberat (cred eu) la adresa instituțiilor statului democratic. Dar de ce ar fi democrația, în sine, atacată? Cine ar putea fi profitorii unui astfel de atac?

Anarhism înseamnă instituții ale statului slabe, ceea ce ar crea oportunități nemăsurate pentru cei fără scrupule și pentru structurile subterane, de tip mafiot, trans-partinice, trans-etnice și trans-naționale care, deși au început să fie destructurate, sunt încă foarte bogate și puternice (”mafia pădurilor”, ”mafia energiei” etc.). În plus, un astfel de climat social ”anarhoid” – deci fără repere clare – devine un mediu foarte propice pentru mesajele populiste.

Totalitarism înseamnă, între altele, întărirea dimensiunii represive a statului și, foarte important, penetrarea ”totală” a instituțiilor statului și a întregii societăți de poliția politică: niciun regim totalitar nu se poate menține, mult timp, fără un aparat de partid puternic și, mai ales, fără Gestapo, KGB, Securitate. În România, Securitatea (distincția Securitate ”ca poliție politică” / Securitate ”Patriotică” mi se pare nu numai artificială ci și periculoasă) era prezentă peste tot: în Guvern, în simulacrul de Parlament (”Marea Adunare Națională”), în armată (deciziile comandantului și ale șefului de stat major puteau fi răsturnate de ”locțiitorul politic”, iar deciziile acestuia de securistul unității), în școală (am aflat că în clasa mea de la Lazăr, la începutul anilor 70, din 33 de elevi 2 erau informatori – doi de care știu eu, poate erau mai mulți); în biserică (un văr îndepărtat care a terminat seminarul teologic la mijlocul anilor 70 mi-a spus că mai bine de jumătate dintre preoții hirotonisiți deveneau informatori); la fel în spitale, în orice întreprindere, în orice instituție. 

”Aparatul de partid” împletit cu Securitatea a devenit, încă mult înainte de 1989, o structură mafiotă foarte puternică – de bani, putere și privilegii – care a dat cei mai mulți ”capitaliști” și guvernanți din perioada postrevoluționară. Dacă studiem biografiile celor mai bogați români, ale parlamentarilor, ale membrilor în toate guvernele postdecembriste, ale persoanelor cu cea mai mare notorietate în mass-media, vedem că marea majoritate au fost persoane cu răspundere în regimul criminal comunist sau persoane legate, prin rudenie sau interese, de acestea: comuniști sau uteciști de frunte și oamenii lor de casă, înalți funcționari publici și directori de mari întreprinderi, reprezentanți diplomatici, comerciali sau alți ”rezidenți” în străinătate, fii / fiice, gineri / nurori de comuniști, de generali de armată sau de securiști. Și mă refer inclusiv la o parte dintre cei care se dau acum mari ONGiști și revoluționari. Pentru ei, un derapaj totalitar, re-apariția unui ”tătuc” salvator, care ar avea puterea să le închidă dosarele penale și să-i lase să-și facă mendrele, în continuare, ar fi providențială. Este interesant, în acest sens, să vedem care ”societate civilă” a fost dispusă să renunțe la libertate în favoarea securității prin sprijinirea ”Legii Big Brother”.

Ar mai fi un lucru care nu trebuie uitat: momentele de criză socială și politică, de neîncredere populară în instituțiile statului (neîncredere grefată pe lipsa de educație politică), au dus la instalarea regimurilor politice totalitare de tip fascist sau comunist – vezi Rusia în 1917, Germania în 1933 sau chiar România în 1938.

Concluzia mea, personală, este că, pentru a ne putea feri de aceste manipulări, trebuie să ne gândim foarte bine cine ar avea de câștigat din deturnarea revolutei populare spre anarhism sau spre o guvernare de mână forte – anume structurile mafiote care au fost la originea revoltei – și cine ar avea de pierdut – noi toți ceilați. Nu trebuie să renunțăm la democrație doar pentru că din lipsă de educație, din lipsă de alternative sau din interes NOI am ales reprezentanții pe care acum îi respingem.

De aceea, în locul scandărilor ”Jos Parlamentul”, ”Jos Guvernul” mi-ar plăcea să aud: ”Reforma Parlamentului și afară cu parlamentarii corupți” și ”Trăiască Guvernul fără miniștri mafioți”. 

Și, desigur, minim 6% pentru educație!