Ca turist, nu folosesc tururile ghidate, nici servicii de tip hop-on/hop-off, care te duc de la un obiectiv turistic la altul, ci prefer să „bat orașul” pe jos sau să folosesc transportul public. În anii ’90 ai secolului trecut am folosit hărți tipărite, în anii 2000 sistemele de navigație cu soft specializat, iar în ultimul timp, desigur, telefonul mobil a fost baza. La fel, evit restaurantele din punctele de atracție (am avut, acolo, cele mai proaste experiențe culinare) și frecventez restaurantele populare printre localnici. Făcând o socoteală rapidă, pot spune că sunt puține țări europene pe care nu le-am cunoscut astfel.

Am ales acest tip de turism pentru că numai așa iei contact cu elementele vii ale oricărei culturi, mai aproape de realitatea culturală decât ce trăiești rămânând strict în bula turistică sau interacționând numai cu persoanele cu care te relaționezi profesional sau cu cele care oferă servicii (hotelieri, chelneri etc., adaptați la cerințele turiștilor): toți aceștia caută să se comporte și să vorbească „corect” și să ofere, totodată, o imagine pozitivă a culturii din care provin.

Ca urmare, am extras cele mai multe concluzii culturale nu din spectacolele aranjate pentru turiști, ci din felul în care oamenii se îmbracă, merg pe stradă sau șofează, intră sau ies din magazine și din alte clădiri, stau (sau nu) la rând, fac cumpărături, se poartă cu ceilalți în public (relațiile dintre femei, bărbați și copii – de exemplu, cine merge „în față” pe stradă, cum sunt tratați copiii în public), se salută între ei și interacționează cu necunoscuții (de exemplu, dacă contactul vizual reciproc este uzual) și multe, multe altele.

De ce această lungă introducere? Pentru a arăta sursele concluziilor la care am ajuns: 1. Există diferențe mari între țări, în privința interacțiunilor sociale (nimic nou, în acest sens); 2. Comportamentele asociale și antisociale sunt în creștere, mai peste tot; 3. Deja, la noi, sociopații dau tonul comportamentului public.

În privința comportamentelor pro-sociale, în Europa de vest și de nord (cu granița pe Rin și, până la Bratislava, pe Dunăre), comportamentul pro-social este mai dezvoltat: există contact vizual pe stradă (chiar dacă limitat de dorința de a nu deranja), oamenii sunt conștienți de existența celorlalți și se ajută la nevoie, te abordează dacă consideră că ai o problemă și inclusiv poliția încearcă să protejeze activ, mai ales dacă te consideră vulnerabil / cu probleme (vă pot relata experiențele pozitive avute cu polițiile din Olanda, UK, Germania, Cehia). Problemele sociale mari se rezolvă democratic, de regulă, inclusiv prin demonstrații – „sport național” în Franța, de exemplu – doar marginalii și exclușii încercând să le rezolve prin violență (despre cauze – s-au scris mii de pagini). Sistemul judiciar încearcă să protejeze drepturile individuale (inclusiv la imagine), pe baza prezumției de nevinovăție (împărtășită și de opinia publică).

În sudul și estul Europei, comportamentele asociale devin dominante: oamenii sunt centrați pe propria persoană și pe nevoile proprii (și ale celor apropiați), evită contactul vizual, merg unde au nevoie „ca buldozerul” pe stradă, inclusiv la intrarea și ieșirea din clădiri, fără să fie conștienți (sau fără să le pese) de ceilalți, încearcă să „sară” rândul, se depărtează dacă apare orice problemă, iar poliția este „pulanul” care rezolvă  problemele cu violență (simbolică, verbală și fizică), fără să încerce să înțeleagă (am avut experiențe negative cu polițiile din Bulgaria, Ungaria și, desigur, România). Contactul vizual e văzut ca agresiune. Ca urmare, „înțelegerea din ochi” lipsește la  intrarea/ieșirea din clădiri (ca în UK) sau în intersecții (ca în SUA). Problemele sociale se rezolvă cu violență, practicată inclusiv de poliție/jandarmerie. Sistemul judiciar (și multe alte instituții publice – de pildă, ANAF) nu se împiedică de drepturile individuale și merge pe prezumția de vinovăție.

În cultura românească (în sens antropologic), care, cred eu, face parte din a doua categorie, sunt tot mai vizibile semnele de disoluție socială, dublate însă de amplificarea coeziunii unor subculturi fanatizate (de tip „sectă”). Cultura tradițională (mult mai coezivă, dar și conservatoare și coercitivă) a dispărut (dispariție începută odată cu modernitatea), inclusiv în mediul rural. Ca un corolar, este utopic să încerci să te întorci la „valorile satului tradițional”, pentru că acestea nu mai există – ultimul cui la coșciugul culturii rurale tradiționale fiind bătut de comunism, odată cu colectivizarea.

Ca o consecință, sociopații sunt la putere și ajung la putere prin vot democratic, pentru că exprimă valorile alegătorilor. Reamintesc: conform definițiilor  „de dicționar”, sociopatia (sau tulburarea de personalitate antisocială) este, o tulburare de comportament, care se caracterizează prin absența interesului pentru lege, pentru alte persoane sau pentru drepturile celor din jur. Sociopatul nu vede niciun beneficiu în normele sociale (pe care, de obicei, le ignoră), fiind centrat pe propriile nevoi și dorințe, este indiferent față de sentimentele altor persoane și nu își îndeplinește obligațiile profesionale, sociale, inclusiv cele de părinte. Pe de altă parte, sociopatul este capabil să mascheze aceste probleme, pentru a face o impresie favorabilă, cât timp este profitabil. Există și o denumire populară pentru sociopatie: „nesimțire”.

Există, într-adevăr, asemănări îngrijorătoare între ceea ce vedem în comportamentul (individual sau în grup) al diferitelor persoane cu care interacționăm și descrierea de mai sus, cel mai vizibil în comportamentul persoanelor cu notorietate (politicieni, jurnaliști, „marii intelectuali”, economiștii de serviciu). Este de notorietate (sunt multe declarații publice în acest sens) că, de exemplu, în politică, poți avansa numai dacă înfigi „cuțite în spate”, „înghiți broaște” și, în general, ești dispus să „calci peste cadavre”, să faci nenumărate compromisuri și să schimbi partidul (chiar orientarea politică) când este convenabil.

Deci, cu cât ești mai bolnav (mai sociopat), cu atât ajungi mai sus. Și toată lumea vrea să fie șef: nu, nu manager sau lider, ci stăpân sau vechil. Funcționarii publici nu servesc (la alții se numesc „public servants”), ci se înstăpânesc pe cetățenii de rând. Vrem autostrăzi și drumuri multe și late, pentru mașinile de sute de mii de euro ale șefilor. Nu ne pasă de habitatele distruse, de poluarea aerului, a apei  și a pământului, de morții de pe șosele (pietonii oricum nu mai au pe unde trece), chiar dacă există alternative. Pentru că tot sociopatie este și încurajarea transportului individual și neglijarea transportului public – doar un exemplu de la noi: neglijarea completă a transportului feroviar (curat), cu bani fără număr alocați pentru mii de km de autostrăzi (poluante).

Și să nu ne amăgim: așa vrea populimea sociopată care se prezintă la vot. Voturile nu se câștigă cu protejarea pădurilor și a faunei, nici cu limitarea zonelor construite, nici cu dezvoltare durabilă și economie circulară, nici cu limitarea circulației sau taxarea vehiculelor poluante, nici cu programe de educație civică și de coeziune socială, nici cu servicii sociale mai multe și mai diversificate, nici cu măsuri preventive (de exemplu, promovarea vaccinării și a controalelor periodice de sănătate).

Succes au, la mase, promisiuni nesustenabile, care conduc la creșterea consumului de energie, de apă, de diverse materiale și la creșterea poluări: salarii și pensii mai mari (și, corelativ, încurajarea consumului ca sursă majoră a  PIB-ului), autostrăzi (nu căi ferate), chiar spitale multe-multe (deși avem deja prea multe paturi de spital la suta de mii de locuitori) pentru a-i trata pe cei îmbolnăviți din lipsa măsurilor preventive și a educației pentru sănătate. Oricum românul este Gică Contra prin definiție: în ultimele patru decenii am asistat numai la mișcări și coaliții împotriva cuiva sau unei idei (de la „Jos comunismul!”, trecând prin „Jos Iliescu!”, „Jos Ordonanța 13”, „Jos Băsescu!”, până la mișcarea anti-Iohannis și la cea anti-sistem de acum – inclusiv nenumăratele campanii „contra” prin petiții).

Din păcate, școala, prin abordarea individualistă (cel care învață nu este considerat parte a unui ecosistem de învățare și social) și intelectualistă (neglijând dezvoltarea lui emoțională, socială, educația morală și cea civică), nu face decât să consolideze comportamentele (și soluțiile) de acest tip.

Aceste probleme, cred eu, se pot rezolva doar pe termen lung, prin politici pro-sociale, cum ar fi (doar câteva exemple):

• Creșterea componentei de educație socială (civică, mai ales) și emoțională în educație.
• Încurajarea agregării comunităților PENTRU ceva, nu numai contra (inclusiv prin finanțarea de proiecte comunitare).
• Facilități (fiscale și de alt tip) pentru sprijinul reciproc al membrilor vulnerabili ai comunităților (inclusiv prin voluntariat).
• Proiecte finanțate generos de dezvoltare comunitară, care să impună negocierea și acordul între diferite componente și secțiuni ale unei comunități.
• Încurajarea economiei sociale.
• Dialogul intra- și intercomunitar instituționalizat și finanțat pe bază de rezultate.

Programele politice și de guvernare nu promovează politici pro-sociale, ci doar măsuri de sprijin și avantaje individuale. Acest caracter asocial și chiar antisocial (de divizare socială) este cel mai vizibil la ambele extreme ale spectrului politic:

• A fost extrem de ușor pentru partidele „suveraniste” (dar care cedează suveranitatea către Kremlin) și „anti-sistem” (pline de oameni ai sistemului) să coalizeze alegătorii împotriva clasei politice: dacă îi întrebi PENTRU CE votează – habar nu au (în afară de sloganuri și teorii fanteziste): ei votează OMUL, pe Mesia sociopat, Gică-Contra suprem, care este văzut plin de calități și fără prihană.
• La cealaltă extremă, au căpătat tracțiune (e drept, mai puțin la noi), idei nobile în esența lor, pro-echitate și pro-incluziune, dar care, prin ducerea lor în extremă au avut un efect contrar. De exemplu, revalorizarea unor minorități (prin politici de tip „critical race teory” sau „ethnic studies”) este justă în esența ei. Dar, sunt destule voci extremiste, care nu se limitează a fi „pro” respectiva minoritate, devenind „anti” majoritate și „anti” alte minorități, excluzând dialogul în reevaluarea istoriei unui segment al societății („ești alb, deci te excludem, pentru că ești inerent prejudiciat și ești oricum vinovat pentru păcatele strămoșilor tăi”). Aceste exagerări nu fac decât să adâncească fragmentarea socială și să ducă la radicalizarea cu „semn contrar”, cum se întâmplă, acum, în SUA (respectiv reacția „anti-woke”, a majorității dar și în rândul minorităților). Și oricum, se uită că o nedreptate istorică nu se poate corecta cu o altă nedreptate.

Fenomenul este tot mai prezent, din păcate, inclusiv în culturile cu o orientare anterioară pro-socială semnificativă (enumerate mai sus). Ca urmare, disoluția socială va continua și nu văd bine nici evoluția democrației, care se îndreaptă spre acel fatidic „cine nu e cu noi e împotriva noastră”: vezi, de exemplu, ce se întâmplă în SUA, Turcia, România. Inclusiv declarațiile politice ale majorității candidaților la prezidențialele noastre merg în acest sens: doar unul singur a avut mesaje prosociale, dar contrazise parțial de politicile din program (în esență individualistă, justificate prin „meritocrație”).

În încheiere, o listă de comportamente pe care le consider sociopate. Este sociopat cel care:

• Își scoate gunoiul la colțul străzii, pentru că nu vrea să dea 50 de lei pentru un contract de salubritate. Când își cumpără ceva voluminos, lasă ambalajele pe trotuar, să le strângă alții.
• Dă kilometrajul înapoi când vinde mașina.
• Se baga în fața la coadă.
• La „all inclusive” își umple farfuria cu de trei ori cât pot mânca, cu ultimele bucăți din tavă.
• Oprește „doar un minut” să scoată bani de la bancomat, blocând circulația.
• Parchează pe trotuar, nelăsând loc pentru pietoni, sau în dreptul porților, lăsând (sau nu) numărul de telefon, pe parbriz, la oha.
• Parchează pe două locuri sau pe locurile speciale pentru persoanele cu dizabilități
• Desface, în magazin, pachete sigilate pentru a „încerca” produsele.
• Blochează locuri înguste de trecere (individual sau în grup) – intrări, trotuare, pasaje etc. – și se supără dacă îl rogi sa te lase, și pe tine, să treci.
• Arborează cu mândrie, pe mașină, drapelul național, dar își golește scrumiera când oprește la stop.
• Își lasă câinele să se c$@e peste tot și nu strânge după el.
• Și-a montat aer condiționat, dar lasă condensul să picure în capul trecătorilor.
• Te felicita de ziua ta sau cu alte ocazii (de Paşte, de Crăciun), trimiţându-ţi poza lui.
• Bea la crâșmă, uitându-se, admirativ, la soldatul sau jandarmul care înalță digul, ca să nu-l ia apa, cu tot cu crâșmă.
• Lasă coșul de cumpărături murdar și plin de gunoaie – să vină alții să curețe după el.
• Blochează cu bidoane locul de parcare de pe domeniul public din fața casei personale.
• Ca demnitar, azi tună și fulgeră împotriva corupției din școli, dar mâine te cheamă la el să te roage să-i angajezi o protejată, să-i faci intrarea într-o școală bună etc. Sau semnează, cu ochii închiși, un contract pentru o „firmă de partid”.
• Credincios fiind, îi calcă în picioare pe ceilalți enoriași, să apuce apă sfințită.
• Ca elev sau student, își face zece cruci și se roagă să nu fie prins copiind la teză sau la examen.
• Ca profesor, manifestă interes doar pentru rezultatele școlare ale elevilor cu care face meditații.
• Ca director de școală sau primar, își angajează neamurile incompetente ca profesori.
• Ca inspector, interzice, oficial, listele cu preferințele părinților pentru anumiți învățători, dar nu ezită să pună pile, la aceiași învățători, pentru a primi, în clasă, o loază cu pile.
• Ca funcționar public nu îți răspunde la petiții, întârzie răspunsul sau îți spune, din principiu, că nu se poate.
• Ca funcționar la ANAF, așteptă 4 ani și 9 luni să te notifice că ai o datorie, să se asigure că penalizările sunt maxime (să-și ia el un bonus mai mare).
• Dacă s-a săturat de viață, se sinucide deschizând gazul și aruncând în aer un bloc întreg.
• Îl umflă râsul pentru că o mână de „nebuni” protestează împotriva demolării monumentelor istorice din București.
• Practică minciuna permanentă și „arta inversării”, ca mod predilect de manifestare politică: „Cum, niciodată nu am zis așa ceva, voi nu ați înțeles!”.
• Discută despre educație și încearcă (uneori, chiar reușește) să-și impună punctul de vedere, deși are o educație precară și disprețuiește profund educația, ca opusă „școlii vieții”.
• Discută despre civism, despre democrație și despre servirea cetățeanului, dar se consideră „mai egal” (sic!) sau „mai superior” (sic!) decât ceilalți, considerând că regulile (pe care poporul de rând trebuie să le respecte) nu sunt și pentru ei. De exemplu, consideră că nu e de rangul lui să discute cu altcineva, decât cu șeful unei instituții.
• Moralizează și se consideră (în public) apostol al integrității, dar nu pregetă, la o adică, să facă apel la toate pilele, cunoștințele, relațiile, să facă presiuni de tot felul pentru a-și atinge scopul (loc într-o școală bună, acces la un medic bun etc.).
• Când îl atenționezi că „Nu e voie să…”, răspunde „Și ce dacă?”