Auzim tot mai des, dar, e drept, pe la colțuri, că „trăim într-o societate bolnavă”. Așa să fie? Care este boala de care suferim ? Ce dovezi ar fi în acest sens? Începând să gugălesc, trecând în revistă diferite definiții, am ajuns repede la sociopatie și m-am oprit: sociopatia (sau tulburarea de personalitate antisociala) este o tulburare de comportament, care se caracterizează prin absența interesului pentru lege, pentru alte persoane sau pentru drepturile celor din jur. Sociopatul  nu vede nici un beneficiu în normele sociale (pe care, de obicei, le ignoră), fiind centrat pe propriile nevoi și dorințe, este indiferent față de sentimentele altor persoane și nu își îndeplinește obligațiile profesionale sau de părinte. Pe de altă parte, sociopatul este capabil de a masca aceste probleme, pentru a face o impresie favorabilă, cât timp este profitabil. M-a îngrijorat foarte mult faptul că sociopatia nu doare: este singura boală care nu determină disconfort sau suferință pentru persoana respectivă – acest lucru explicând și extinderea acesteia. Ulterior, adâncind căutarea (în diferite manuale de psihiatrie), m-am speriat de-a binelea și m-am decis, în sfârșit, să intru în rândul lumii (adică să am un blog și cont pe Facebook) pentru a scrie aceste lucruri.

Există, într-adevăr, asemănări îngrijorătoare între ceea ce vedem în comportamentul (individual sau în grup) al diferitelor persoane cu care interacționăm și descrierile de mai sus. Mai mult, am văzut aceste simptome mai ales în comportamentul politicienilor și m-am convins că nu poți avansa în politica românească decât dacă ești sociopat – adică înfigi „cuțite în spate”, „înghiți broaște” și, în general, ești dispus să calci peste cadavre și să faci nenumărate compromisuri. Deci, cu cât ești mai bolnav, cu atât ajungi, în politică, mai sus…

Să fim bine înțeleși: toți manifestăm, într-o măsură mai mare sau mai mică, simptome de sociopatie, toți suntem, într-o măsură mai mare sau mai mică, egoiști. Dar, chiar dacă granița între „normal” și „patologic” este difuză, sunt multe situații clare. De exemplu, în opinia mea (toate aceste situații fiind trăite de mine) este sociopat:

• Pietonul care stă la o șuetă pe un trotuar îngust și se supără dacă îl rogi sa te lase, și pe tine, să treci.
• Șoferul care își parchează mașina în mijlocul străzii („doar pentru cinci minute!”), ca să-și ia țigări sau bani de la bancomat, blocând întreaga circulație.
• „Locuitorul” care bea la crâșmă, uitându-se, admirativ, la soldatul sau jandarmul care înalță digul, ca să nu-l ia apa, cu tot cu crâșmă.
• Demnitarul care azi tună și fulgeră împotriva corupției din școli, dar care mâine te cheamă la el să te roage să-i angajezi o protejată, să-i faci intrarea într-o școală bună,  sau care semnează, cu ochii închiși, un contract pentru o „firmă de partid”.
• „Credinciosul” care îi calcă în picioare pe ceilalți enoriași, ca sa ia apă sfințită.
• Elevul care își face zece cruci și se roagă să nu fie prins copiind la teză.
• Profesorul care manifestă interes doar pentru rezultatele școlare ale elevilor cu care face el meditații.
• Directorul de școală sau primarul care își angajează neamurile incompetente ca profesori.
• Inspectorul care interzice, oficial, listele cu preferințele părinților pentru anumiți învățători, dar nu ezită să pună pile, la aceiași învățători, pentru a primi, în clasă, vreo loază.
• Sinucigașul care își ia zilele deschizând gazul și aruncând în aer un bloc întreg.
• Fiecare dintre noi, când ne umflă râsul pentru că o mână de „nebuni” protestează împotriva demolării monumentelor istorice din București.
• Fiecare dintre noi când, atenționați fiind că „Nu e voie să…”, răspundem „Și ce dacă?”

Cum am ajuns într-o asemenea situație ? Specialiștii spun că nu se știe prea bine cum apare sociopatia, dar sunt de acord, în unanimitate, că principala cauză o reprezintă deficiențele educaționale, într-un mediu social nefavorabil. Tot ei mai spun și că perioada critică este cea a debutului adolescenței (primele simptome apărând pe la 15 ani), copiii și adolescenții abuzați sau neglijați prezentând cel mai mare risc.

Dacă ne gândim, puțin, la școala pe care am urmat-o, de câte ori am cooperat, în comparație cu situațiile în care i-am concurat pe ceilalți? De câte ori ni s-a spus că trebuie să ne pese nu numai de noi, ci și de colegul nostru? De câte ori am fost puți în situația de a ajuta sau de a primi ajutor de la colegi? În ceea ce mă privește, analizând, retrospectiv, cei 17 ani de școală, am constatat că nu am lucrat niciodată în grup, că mi s-a spus întotdeauna să învăț ca să iau premii, că nu trebuie să mă intereseze ce fac ceilalți și că, la urma urmei, fiecare pentru el… Empatie? Compasiune? Ce-i aia?

Până la urmă, România are conducătorii pe care îi merită: pentru că așa i-am educat. Sociopații ne conduc și, din acest motiv, educația a fost și va fi, în continuare, neglijată. În plus, aceiași conducători, ca să le fie bine în continuare, vor fi adversari declarați ai oricărei forme de educare a solidarității sociale, singura care transformă o „populație” (o gloată mânată din când în când la vot) într-o  societate: nu întâmplător, un sindicat, care a făcut istorie răsturnând un regim totalitar, s-a numit „Solidaritatea”.

Acesta este și motivul pentru care acest prim articol are titlul de mai sus: sunt convins că educația (lipsa / inadecvarea ei) este rădăcina tuturor relelor din societatea românească (sociopatia endemică fiind unul dintre ele) și, în consecință, o „bună educație” ar putea fi leacul. Dar, ce ne facem că, într-un document oficial al României, postat pe site-ul Comisiei Europene (Programul de Convergență al României 2013-2016), vedem că România nu va aloca, până în 2060, mai mult de 3,4% din PIB, pentru Educație ? Oare țara ne vrea proști? Mai trebuie să ne întrebăm de ce? Ce-i de făcut? Mai precis, ce va face fiecare dintre noi, fiecare dintre voi? Până la urmă și pensia noastră depinde de solidaritatea socială…