Alt simptom (al nu știu câtelea) al eșecului istoric al statului român îl reprezintă incapacitatea și/sau lipsa de voință de a recunoaște, legal, regimul comunist ca fiind criminal, în ansamblul lui, așa cum a fost recunoscut cel fascist/nazist.

Cum spune și Sorin Ioniță (de citit articolul, cu mare atenție – https://www.contributors.ro/cazul-ursu-si-falimentul-intelectual-al-magistratilor-romani-sau-cum-functioneaza-justitia-selectiva-in-dictaturi/?fbclid=IwAR238EC1BTrwaMQ8foDJyBdfXcA4Zj6R_W8SFt93NJX5rzUq2flBL7vQnNk), este vorba de falimentul intelectual al justiției române și, prin extensie, al societății în ansamblu. Dincolo de Raportul Tismăneanu, nu avem nici definiții legale, nici doctrină judiciară, nici acțiuni politice sau juridice, care să definească și care să condamne statul comunist ca stat totalitar și criminal.

Astfel de definiții (și doctrina aferentă), dacă ar fi existat, ar fi făcut imposibilă separarea ”poliției politice” de organele legitime de forță. Deci judecătorii nu ar fi putut spune că Miliția combătea doar infracționalitatea comună, în timp ce numai Securitatea persecuta populația. De-aia se numește stat totalitar: interesele individuale, de grup, bazate pe o ideologie sau o religie, controlează și folosesc TOATE instituțiile statului:

• Școala: îndoctrinarea ideologică din comunism este vizibilă, inclusiv acum – de exemplu, prin modul în care se predă și se discută istoria. Să nu uităm nici de ”pregătirea tineretului pentru apărarea patriei”, de ”informările politice”, de activitatea organizațiilor de pionieri și UTC.
• Sănătatea publică: cine se opunea regimului era fie infractor, fie nebun. Vă mai amintiți despre internarea opozanților la ”nebuni”, cu complicitatea medicilor psihiatri și legiști?
• Organele de ordine publică, Miliția: vă mai amintii că eram obligați să depunem anual, la Miliție, nu la Securitate, specimene de înscrisuri cu mașina de scris personală? Ca nu cumva să ne treacă prin cap să scriem ceva împotriva regimului. La fel se proceda cu puținele copiatoare, care începuseră să apară în anii ’80 ai secolului trecut, și care erau operate numai de ”oameni de încredere”.  Un alt exemplu de colaborare ”frățească” între Miliție și Securitate îl reprezintă gestionarea plecărilor în străinătate: cererile se depuneau la Miliție, anchetele se făceau tot cu milițieni, dar decizia aparținea Securității. A spune că Miliția era curată și se ocupa numai de ordinea publică și de abaterile de la dreptul comun este la fel cu a spune că PCR susținea pluralismul politic.
• Justiția, care condamna la comandă: probabil că am uitat de persecuțiile politice și de condamnările (pe drept comun, cum altfel), ale altor dizidenți politici, nu numai cea a lui Gheorghe Ursu, de care vorbim acum. La fel cum uităm persecuțiile, condamnările, confiscările la care erau supuși cei care cereau plecarea definitivă din țară, la care colaborau, din plin, Miliția, procurorii și judecătorii.
• Organele de control economic și financiar – care ”descopereau” ”averea ilicită”, valuta deținută ilegal sau alte încălcări ale legislației – desigur, dacă nu făceai parte din Nomenclatură.

Toate, dar toate instituțiile statului serveau partidul și erau mână în mână cu Securitatea: nu te puteai menține într-o funcție de conducere și nu puteai avansa în ierarhie, indiferent de sectorul de activitate, fără această complicitate. Repet: NU avem constatarea acestei situații, în vreun document legal (dacă facem abstracție de Raportul Tismăneanu, cu valoare mai mult simbolică) și nici în doctrina juridică.

Și mai este un factor de luat în seamă: cei care lucrau în domeniile respective (sistemul școlar, cel sanitar, mai ales din justiție, armată, servicii secrete, poliție și jandarmerie), care erau supușii Partidului Unic și ai Securității și îi îndeplineau ordinele, mai sunt, încă, activi, având chiar poziții importante în sistemele respective (apropiindu-se de pensie sau chiar pensionați fiind, prin sistemul de relații creat) și sunt demnitari, aleși pe liste de partid și înalți funcționari publici. Chiar credeți că aceștia vor recunoaște, vreodată, că au făcut parte dintr-un regim criminal?

Sorin Ioniță ne readuce în atenție un concept la care trebuie să fim foarte atenți, cel de ”justiție selectivă”, aplicat de orice regim totalitar: doar dacă ”călcai pe bec” sau ”fluierai în biserică” ți se aplica litera legii (de exemplu, în privința deținerii de valută), cu forța represivă a tuturor instituțiilor statului. Dacă erai cuminte și făceai ce ți se spunea, erai lăsat în pace. Iar acest concept se putea aplica NUMAI dacă conducătorii diferitelor instituții, organele de cercetare penală și judecătorii erau mână în mână cu Securitatea.

De ce e important acest concept de ”justiție selectivă”? Pentru că nu am renunțat la aceste practici, nici după 33 de ani de la schimbarea de regim: avem o legislație ineptă, stufoasă, contradictorie, în continuă schimbare (deci, impredictibilă), care ne vulnerabilizează pe toți. Ca urmare, și acum, dacă ”calci pe bec” sau ”fluieri în biserică”, beneficiezi de hoardele de corpuri de control, de tip ”stăm până găsim ceva, orice”, cu rol mai mult de hărțuire – vezi procentul mic de condamnări rezultate. Presupusele ”încălcări ale legii” sunt mai mult fabulații, interpretări forțate, foarte subiective și tendențioase ale legii, interpretări încurajate, de altfel, prin modul de inept de formulare a actelor normative. Dacă ești ”de-al nostru” și faci ce si se spune – nu pățești nimic (vezi cazul instituțiilor de asistență socială, care au funcționat decenii la rând în respectivele condiții). Și depinde, apoi, de organele de cercetare și de judecători să facă dreptate, dar și de norocul personal: să găsești procurori și judecători competenți și nesupuși comenzii politice. Dar scopul tentativei de ”justiție selectivă” este realizat: înlăturarea ”dizidenților” și atenționarea celor care s-ar mai putea depărta de la ”linia partidului” că pot păți la fel – mai ales dacă chiar au făcut boacăne. Și, cum spuneau chiar judecătorii de la ICCJ: practicile de anchetă de pe timpul Securității sunt folosite și acum… Și nu le pasă nici de CJUE și nici de CEDO: când se constată încălcarea drepturilor omului, ești deja ”mâncat”, iar deciziile instanțelor internaționale nu au niciun efect asupra ”organelor” și instanțelor naționale.

Din păcate, nu avem o nouă ”intelectualitate organică”, cu rol de leadership autentic, capabilă să convingă alegătorii, să cucerească puterea politică și să ne scoată (cât mai e timp), doctrinar, legal, politic și filosofic, din mentalitatea totalitară și din structurile instituționale specifice statului totalitar. Ca urmare, drepturile constituționale sunt încălcate, sistematic, și vor continua să fie încălcate, chiar de instituțiile create să le protejeze.