Se reia, periodic, la fiecare ciclu electoral, atacul împotriva ”bugetarilor” – adică se insinuează că profesorii, personalul medical, polițiștii și militarii, cei care lucrează la protecția copiilor și a altor persoane vulnerabile, funcționarii din primării și de la nivel central sunt vinovați de deficitul bugetar. Este, ca întotdeauna, o tentativă de deturnare a atenție de la adevărații vinovați: cei care propun și aprobă pomeni electorale, subvenții aiuristice din bani publici (v. cartea lui Ciucă și alte cheltuieli electorale) și, mai ales, cei vinovați de deturnarea banilor noștri (bani publici) către firmele lor, ale apropiaților lor și ale celor care dau cele mai mari șpăgi (toate firme private, să ne înțelegem, și prezentate în media ca fiind exemple de succes în afaceri), care oferă, multe din ele, servicii la prețuri astronomice și lucrări de mântuială.

Să nu uităm că statul cheltuie banul public (sau ar trebui să o facă) pentru servicii oferite cetățenilor. Să ne reamintim că serviciile publice sunt (cel puțin ca definiție) oferite tuturor cetățenilor, în mod nediscriminatoriu (toți cetățenii au acces egal la respectivele servicii) și neconcurențial (nu trebuie să te lupți cu alții pentru a accesa respectivul serviciu).

Că aceste servicii publice nu sunt oferite în condiții le cele mai bune, nu e motiv să fie desființate sau reduse, ci să fie îmbunătățite și eficientizate. Deci, nu reducerea, ci eficientizarea cheltuielilor publice prin reformarea serviciilor publice, în paralel cu creșterea încasărilor.

Cei care atacă angajații de la stat o fac în continuare, chiar dacă e un FAPT că, raportat la populație, la procentul din PIB consumat etc., numărul de bugetari de la noi și resursele financiare consumate sunt mai mici decât în majoritatea țărilor UE.

Un alt FAPT este că cei mai înverșunați ”anti-bugetari” sunt ei, politicienii, adică tocmai cei vinovați de ineficiența aparatului de stat, prin sistemul de recrutare (să ne gândim, doar, cât la sută dintre angajări se fac pe baze strict de competență și nu prin pile-cunoștințe-relații + șpagă) și prin refuzul unei reforme reale a instituțiilor publice: refuzul reformării școlii și a sistemului de îngrijire, refuzul digitalizării serviciilor și a relațiilor dintre instituții și cetățeni, refuzul reformei administrative, refuzul unei bugetări reale a instituțiilor publice pe bază de programe (la ME bugetarea pe programe este o glumă proastă: peste 90% din buget merge la ”programul învățământ preuniversitar”, o adevărată gaură neagră, care permite manipularea banilor cum vrea un ministru sau altul) etc.

În subsidiar, atacul anti-bugetari este susținut și de mediul privat, nu pentru că vrea și poate oferi servicii publice mai bune, ci doar pentru a-și crește profitul (scopul esențial al oricărui antreprenor) prin privatizarea serviciilor publice (care, repet, trebuie oferite nediscriminatoriu și neconcurențial). Există foarte puține exemple în care privatizarea serviciilor publice chiar a dus la îmbunătățirea lor:

• Școlile private, chiar discriminate, nu dau rezultate mai bune decât cele publice, dacă controlezi ceilalți factori (vezi PISA și nenumărate alte studii). Cu un oarecare succes (dar cu multe controverse și discuții) sunt politicile de parteneriat public privat: școlile publice cu management privat (”Academiile” din UK) sau școlile private finanțate public (”Charter Schools” din SUA).
• Privatizarea sistemului sanitar a dus la costuri astronomice: sistemul sanitar din SUA este cel mai scump din lume (nu știu dacă este și cel mai bun) și lasă în afara lui niște zeci bune de milioane de americani (deci își pierde, în opinia mea, caracterul de serviciu public, fiind discriminatoriu).
• Poliție privată știu că s-a încercat în Japonia (acum niște zeci de ani) iar armatele private (firmele private de securitate) au tot felul de probleme, unele foarte nasoale (de exemplu, în SUA, dar și la noi).
• Penitenciarele private există, dar nu sunt mai ieftine, și nici nu oferă condiții mai bune decât cele de stat (sunt studii în acest sens).
• În privința serviciilor sociale private – de exemplu, îngrijirea persoanelor vulnerabile –, amintesc doar de ”azilurile groazei” de la noi. În alte părți, se practică (dacă se practică) contractarea acestor servicii publice mai mult către fundații (”charities” – organizații non-profit) și foarte puțin către firme și, în plus, există un sistem de monitorizare mai eficient și mai puțin corupt decât la noi.
• Nu am auzit de administrație publică privatizată (primării private).
• În UK s-a încercat inclusiv privatizarea emiterii de monedă: toate băncile (nu numai banca centrală) putea emite monedă de hârtie. Nu a mers și s-a renunțat.

Deci, concluzia mea este, repet, că atacul reiterat împotriva bugetarilor este doar o nouă tentativă a adevăraților vinovați pentru dezastrul financiar în care suntem, de a deturna atenția publică de la ei spre eternul ”vinovat de serviciu”, aparatul bugetar.