Așa spun liceele cu rate mari de promovare și cu medii mari la examenul de Bacalaureat.

Dar ar fi bine să documentăm această afirmație, înainte de ne lăuda, prin analize statistice (facile – toate datele există în SIIIR și alte baze de date, de peste un deceniu – deci, avem date și pentru analize longitudinale, chiar la nivel de unitate școlară). De ani de zile ne lăudăm fără aceste analize, deși, repet, toate datele există, dintr-un motiv foarte simplu: mitul liceelor și colegiilor de ”prestigiu” ar ieși cam șifonat. Ce ar trebui să analizăm:

1. Corelația dintre mediile de la Bac și mediile de intrare în liceele respective. Dacă există corelație, fără creștere, unde e valoarea adăugată de liceu? Ar fi bine să analizăm (mai ales dacă nu există această corelație) cum sunt construite subiectele de examen (din burtă, fără etalonare pe populația școlară) și cum se face evaluarea rezultatelor învățării în gimnaziu și în liceu (așijderea) – și să acționăm în consecință.
2. Corelația dintre mediile de absolvire a liceului și cele de intrare. Oricum, la liceele de fițe, mediile de absolvire a liceului sunt mai mici decât mediile de intrare – diferența fiind cu atât mai mare cu cât liceul este mai de fițe, respectiv, cu cât mediile de intrare sunt mai mari. Doar la liceele din coada clasamentelor (unde se intră cu medii între 3 și 5 la EN) mediile de absolvire pot fi mai mari decât mediile de intrare. În funcție de ce găsim, acționăm în consecință (v. punctul 1).
3. Corelația dintre mediile la Bac și statutul economic, social și cultural al elevilor și familiei (de exemplu, pe baza definiției și compoziției indicatorului ESCS folosit de OECD la PISA). Dacă există corelație, unde este valoarea adăugată a liceului? Cât a contribuit liceul, cu tot cu profesorii lui ”eminenți”, și cât a contribuit familia (și, evident, calitățile personale ale elevului)? Am putea corela mediile la Bac și cu mediul din care liceul își recrutează elevii (rural / urban – pentru a estima impactul oportunităților oferite de comunitate și al modului în care școala compensează lipsa de oportunități) – să vedem ce iese. În funcție de ce găsim, acționăm în consecință (v. punctul 1).
4. Corelația dintre mediile la Bac și procentul absolvenților care pleacă la studii universitare ”afară”. Și apoi să ne întrebăm de ce aleg respectivii absolvenți universitățile din afara României – și să acționăm în consecință.

Pe această bază, școala ar trebui să-și redefinească propria valoare, respectiv capacitatea de a-i face pe elevi, pe toți elevii, să progreseze, independent de capacitatea financiară și de nivelul de educație a familiei și independent de oportunitățile educaționale oferite de comunitate.

Dar cred că ne amăgim dacă ne gândim că liceele ”de prestigiu” ar vrea să realizeze o astfel de analiză și că vor folosi datele existente pentru decizia de îmbunătățire. Sistemul însuși (inclusiv prin cadrul normativ) susține această mitologie a ”liceelor de prestigiu” (eventual, centenare). Inclusiv varianta ”revoluționară” de plan cadru (pentru liceele pilot – după modelul considerat de succes, inaugurat de liceul Lazăr din București) poate fi contraproductivă: liceele de fițe vor promova un plan ”propriu”, care favorizează învățarea (”dresajul”) pentru examen, pe bază de șabloane: dacă nu schimbăm și examenele, ce se învață la așa zisele licee pilot va fi exact pe dos față de ce ar avea nevoie, realmente, absolvenții. Și să nu uităm: liceele care dau ”olimpici” fac acest lucru de mulți, mulți ani – pe șestache, desigur – fără să-i întrebe nimeni de sănătate (vreun inspector sau Ministerul). La fel: dacă școlile și profesorii vor fi evaluați după notele elevilor (repet, fără a schimba ceva în sistemul de evaluare a rezultatelor învățării), ne umplem de note mari și de rezultate ale învățării alături de nevoi.

În plus, acest sistem va încuraja și mai mult industria de multe milioane de Euro a meditațiilor, ai cărei beneficiari sunt tocmai profesorii din aceste licee ”de prestigiu” și universitarii (care au dat majoritatea miniștrilor educației de până acum), consecința fiind creșterea inechităților educaționale.

Având în vedere cele de mai sus, alte întrebări (retorice – răspunsurile, evidente, arată de ce nu avem o reformă reală):

1. Cine face politica Ministerului în preuniversitar?
2. Cine beneficiază cel mai mult (inclusiv financiar) de pe urma acestei politici (respectiv: același tip de curriculum predat, bazat pe cunoștințe, evaluare bazată pe aplicarea unor șabloane, centrare pe ”vârfuri”, metrică denaturată a performanței școlare etc. – toate corelate între ele)?
3. Este această politică benefică pentru întreg sistemul școlar, pentru toate școlile, pentru toți elevii și pentru toți profesorii?