Mie mi se pare evident că, pentru noi, cei care am trăit o parte semnificativă din viață în comunism, este extrem de greu (dacă nu imposibil) să scăpăm de sechelele acestui regim. Și nu este vorba doar de cele provocate de privațiunile materiale cât, mai ales, de cele spirituale. De aceea, cred că generația mea nu poate fi obiectivă atunci când vorbește despre acea perioadă. 

La putere, acum, se află generațiile educate direct în și de comunism (mai precis, de național comunismul lui Ceaușescu – spun asta pentru a explică și aplecarea spre istoria ”mitică” a românilor și spre diverse dacopatii) și care au reușit să-și prelungească puterea și influența în societatea post-comunistă – fie direct, prin pozițiile ocupate, fie indirect, prin urmașii ”de sânge” sau ”de idei” promovați în posturi cheie. 

Dacă ne uităm la demnitarii importanți (și cu notorietate) de după 1989, din toate partidele și guvernele, inclusiv șefii unor instituții cheie (cum ar fi Curtea de Conturi, Banca Națională, Academia Română etc.) vom vedea foarte mulți oameni care fie au avut funcții și în comunism și s-au aflat, la un moment dat, în Nomenclatură, fie au avut legături (probate sau numai bănuite) cu Securitatea, fie au făcut parte (copii, frați, veri, cumnați) din familii de nomenclaturiști sau securiști, fie au intrat, într-un fel sau altul (de exemplu, prin căsătorie), în astfel de familii. 

Desigur (citez din dl. Președinte al Academiei Române) nu ”toți dintre aceia care am trăit înainte de 1989 și am fost maturi în acei ani odioși ar trebui să murim fizic sau spiritual, să ne plecăm veșnic și să ne facem neîncetat ,,nostra culpa””. Și nici nu suntem, chiar toți (citez din nou), ”proști, inculți, semidocți, politruci, tarați de ideologia marxistă, autohtoniști, protocroniști și naționaliști”. 

Eu, cel puțin, recunosc cinstit: sunt ”tarat”. Pe mine comunismul m-a marcat și cred că acest regim politic este răul absolut, cel mai criminal regim care a existat vreodată în istorie: comuniștii au făcut mai multe victime, în lume, decât Ginghis Han, toate celelalte neamuri barbare, Hitler și toți dictatorii din Europa și din America Latină, la un loc. Mai cred, de asemenea, că ideologia comunistă a stricat culturile peste care s-a suprapus, mai mult decât a putut strica orice ideologie de dreapta. O dovadă, în acest sens, este rapiditatea cu care Germania și Italia, de exemplu, au revenit la regimuri democratice solide – după 12, respectiv 23 de ani de dictatură – și lentoarea cu care noi, cei din Estul Europei, înțelegem democrația liberală (doctrină care, se pare, nici nu mai e la modă în această parte a Europei,). 

Poate că unii au dus-o bine – unii pentru că erau oamenii regimului, alții pe merit. Dar nu toată lumea: chiar admir cariera distinsă a domnului academician, dar o pun în oglindă cu a mea. 

Și eu m-am născut în 1955 și îmi cer scuze că familia mea nu avea origini sănătoase: bunicul din partea tatălui a fost judecător, iar bunica medic pediatru. Tatăl meu, cu asemenea origine, a fost dat afară din două facultăți (Drept și Comerț) și nu a fost considerat demn să facă armata, fiind trimis într-un detașament de muncă al DGSM (muncă forțată, condamnată inclusiv de ONU – v. https://www.militiaspirituala.ro/fileadmin/documente/doc.pdf.poze.documente_inedite/SERVICIUL_MUNCII__12.02.2012.pdf). 

După ce a reușit să scape cu viață de la DGSM, cu așa ”origine nesănătoasă”, până la sfârșitul anilor ’50 nu a putut să lucreze decât ca zilier. Dar l-a salvat talentul muzical și a ajuns o persoană cu oarecare notorietate – până când a ales să emigreze, în Germania, în 1972. Nu a emigrat din motive economice (câștiga de câteva ori mai mult decât un secretar de partid de pe vremea aceea), ci pentru că nu avea voie să vorbească și, mai ales, să vadă lumea (vis realizat după ce a devenit cetățean german). 

Când am terminat liceul (îmi cer din nou scuze, nu am fost șef de promoție), organizația UTC (din care, recunosc, am făcut parte – dar nu în conducere, așa cum au fost un ex-președinte și cel puțin un ex-prim-ministru) a refuzat să-mi dea recomandare, pentru anumite facultăți, din același motiv (origine nesănătoasă și, pata oribilă la dosar, tatăl meu ”fugit”). Da, dragii moșului, ca să mergi la drept, sociologie, filosofie etc. îți trebuia recomandarea organizației de partid sau a UTC. 

Am intrat la psihologie, am făcut armata tot cu ”termen redus” (cele nouă luni fiind cea mai sinistră experiență a vieții mele) și am terminat facultatea de filosofie (din motive ideologice, secțiile de sociologie, psihologie și pedagogie ale facultății de filosofie au fost desființate, iar filosofia a fost unită cu istoria). Deși am terminat cu media 10 (faptă pentru care, din nou, îmi cer scuze), nu am fost șef de promoție – un alt coleg, tot cu 10, fiind considerat demn de această onoare (și, oricum, împreună cu mine au luat ”repartiție” și cei care aveau 50 de sutimi în plus la medie, pentru activism politic – la UTC, PCR etc. – și aveau medii peste 9,50). 

Îmi cer, iar, scuze că nu am publicat nimic înainte de 1989 și mi-am văzut de viața de profesor de istorie în școli de cartier din București. Cu dosarul meu, de carieră universitară (inclusiv doctorat), nici nu putea fi vorba: am încercat, iar acele experiențe mi-au ajuns ca să nu îmi doresc, nici acum, o carieră universitară. Am publicat primele articole în 1990 și, de atunci, am reușit să adun peste 65 (articole și cărți – pentru asta nu-mi e rușine). 

Da, recunosc (și îmi cer scuze), democrația de inspirație occidentală îmi priește, dar nu mă consider exponent tipic al ”societății deschise” pentru că, repet, sunt ”tarat” de comunism. Comunismul mi-a furat jumătate din cultura omenirii (acele părți din filosofie, literatură, artă etc., considerate nepotrivite cu ideologia oficială); mi-a furat revoluția ”baby-boomer”-ilor și fronda Generației Beat; mi-a furat mișcarea pentru drepturile civile, revoluția sexuală, mișcarea hippy din anii `60 (”Spiritul Woodstock” – pentru cunoscători) și revoltele din 1968; mi-a furat spiritul liber, dus la extrem, al anilor ’70; mi-a furat conservatorismul anilor ’80, ”asezonat” cu lupte de stradă și cu mișcările ”punk” și ”hip-hop” ș.a.m.d. 

Spun asta, acum, pentru că mult mai târziu mi-am dat seama că una era experiența ”second hand” a democrației (ascultând Europa Liberă sau poveștile rudelor sau prietenilor ”de afară”) și cu totul altceva însemna să trăiești, zi de zi, ceas de ceas, în societățile respective. 

Cred că lipsa acestor experiențe, a balansului care a generat, de fapt, democrația de tip liberal de acum, inclusiv spiritul Uniunii Europene, ne face să preferăm securitatea, în dauna drepturilor și libertăților individuale, să gândim doar în ”alb” și ”negru” (”cine nu e cu noi, e împotriva noastră”), să fim rasiști și intoleranți cu minoritățile, să considerăm ”disciplina” valoarea supremă care trebuie transmisă prin educație, să gândim cu capetele altora, să nu suportăm să fim contraziși și să dăm votul celor care mint cel mai frumos, să fim de un egoism la limita sociopatiei etc. Pe scurt, neavând aceste experiențe, netrăind procesul, nu înțelegem nici produsul, devenind pradă ușoară pentru toate ”ismele” la modă (populism, naționalism, rasism, fundamentalism religios etc.). 

Desigur, sunt subiectiv: poate că au existat și lucruri bune în comunism (deși mă doare tastatura când scriu asta…) – dar cred că o istorie obiectivă a comunismului din România nu poate fi scrisă de generația mea, nici de generația următoare, ci abia peste vreo 50 de ani, atunci când vor dispărea nu numai generațiile educate în comunism, cât și cele educate de cei care au fost educați (de școală și părinți) în comunism. Dar numai dacă vom reuși să învățăm, cât de cât, din istorie (pentru a nu o repeta).