Despre formarea inițială a profesorilor: vrem profesor profesionist, sau profesor ”ocupat”?

Written by serbaniosifescu

19/07/2016

Uitându-mă pe blog, mi-am dat seama că nu am mai publicat nimic din februarie și vreau să remediez acest lucru. Știu, am rămas dator cu o continuare a seriei începute (în august și octombrie 2015) despre evaluarea profesorilor: n-am uitat, ”work in progress”, dar stau pe loc și din cauza absenței unei opțiuni clare privind statutul profesorului în societate: într-un fel evaluezi un funcționar, altfel un medic.
Din acest motiv, las la o parte, pentru un timp, problema evaluării și mă îndrept spre un subiect fierbinte, abordat, în ultimul timp, într-o campanie publică (http://coalitiaedu.ro/audiere-publica/) dar și în dezbateri – cum ar fi cea din în cadrul proiectului Administrației Prezidențiale, ”România Educată” (http://www.romaniaeducata.eu/), care s-a întâmplat ieri, 18 iulie, la Brașov.
De aceea, îmi voi da și eu cu părerea despre altă componentă foarte importantă a managementului resurselor umane în educație, anume formarea inițială a profesorilor, dar în contextul creat de întrebarea din titlu: de răspuns depinde, de fapt, formarea inițială, prestigiul social, normarea și salarizarea și, desigur, evaluarea. 
În prezent, statutul profesorului este ”ocupațional”, cu câteva elemente de ”profesional”. Ocupațional pentru că, pentru a deveni profesor, nu trebuie să urmezi școli de profesori (așa cum, pentru a deveni medic, trebuie să faci școală de medici, pentru a deveni arhitect – școală de arhitecți etc.). În cele ce urmează, voi aborda formarea profesorilor de gimnaziu și liceu, pentru că la nivelul învățământului preșcolar și primar situația este mai bună, dar cu aceleași mari probleme de conținut (ca și în cazul profesorilor pentru învățământul secundar – v. mai jos) și de calitate a formării.
Deci, pentru a deveni profesor în învățământul secundar, urmezi un program de licență, oarecare, și, concomitent, cursurile Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic (DPPD). Din totalul orelor dedicate unui program de licență, DPPD reprezintă cam 10-15%. Nu mai vorbim de practică, făcută, din lipsa resurselor – finanțare <0,5 student echivalent, cum am aflat ieri -, cum dă Dumnezeu (cu câteva excepții). 
Deci, profesorul ”model” înseamnă 85-90% ”disciplină” (matematică, istorie, fizică, filosofie) și 10-15% ”predare” (adică jobul lui, de fapt). În plus, toată lumea spune (din motive pe care, iarăși, nu le comentez, pentru că am tot zis) că parcurgerea cursurilor DPPD este o ”plasă de siguranță”: dacă nu-mi găsesc un job ”ca lumea”, mă fac profesor… Acest lucru se vede, de exemplu, din proporția celor care ajung, efectiv, în școală, dintre cei care parcurg DPPD și primesc atestat (din câte știu, este sub 10%). 
Elementele de ”profesional” ar fi că, totuși, pentru a fi profesor cu ”acte în regulă”, trebuie să urmezi DPPD și să ajungi, în sistem, prin concurs (de titularizare / suplinire, apoi ”definitivat” etc.). Dar, spre deosebire de domeniile cu adevărat ”profesionale”, în sistem pot funcționa (și funcționează) profesori necalificați. Dar, a auzit cineva de vreun alt domeniu ”profesional” care permite activitatea ”necalificaților”? Medici? Avocați? Arhitecți? Ingineri? Notari? Dacă e cineva prins că practică respectiva profesiune fără a avea dreptul, pușcăria îl mănâncă! Dar noi continuăm, din lipsă de altceva mai bun, să ne dăm copiii pe mâna unor profesori necalificați…
Statutul ocupațional este întărit și de caracterul ”administrativ” al muncii profesorului: statutul profesorul (din lege și metodologii) este foarte asemănător celui al funcționarului public: ore de muncă / de predare, sarcini de lucru, documente de întocmit (care, repet pentru toți cei care ne mușcă de fund, NU ARACIP le cere, ci legislația în vigoare…), toate verificate la controale și inspecții. Mai puțin interesează ce se întâmplă cu elevii: sunt la școală? (dacă nu, familia e de vină!). Învață, ei, oare, ceva? (dacă nu – ei + familia sunt de vină!).
Dar să vedem ce ar însemna ”profesionism”. Iată doar câteva elementele specifice, pe care ”profesoratul” nu le îndeplinește, în opinia mea: 
  • Formare specializată, de nivel universitar, cu dominantă științifică, dar și cu o componentă practică însemnată. La noi nu există ”școli de profesori”, care să ducă la calificarea profesională de profesor (nu de filolog care, printre alte ”debușee”, poate ajunge și profesor). În plus, practica ne omoară: să comparăm, ca pondere din numărul total de ore, câtă practică face un viitor medic și câtă un viitor profesor. 
  • Un statut social bine definit și, implicit, recunoașterea socială a monopolului în domeniul respectiv (vezi, mai sus, comentariul despre profesorii necalificați).
  • Practicarea autonomă, auto-organizată și auto-controlată, care angajează responsabilitatea individuală a celui care o exercită. Activitatea profesorului este controlată strict ierarhic, de director și de inspector și are un pronunțat caracter administrativ (v. mai sus).
  • Integrarea practicii în profesiune cu cercetarea și cu formarea: cei mai buni practicieni devin atât cercetători cât și formatori. Dar, la educație, nu-i așa, se pricepe toată lumea… Totodată, am întâlnit ”profesori de profesori”, care predau la DPPD și care nu au practicat niciodată, ca profesori, la nivelul pentru care îi pregătesc pe viitorii profesori. În plus, adesea, ajunge ”metodician” (adică exact cel de la care ar trebui să înveți meserie) cel care nu e suficient de bun la specialitate și, în plus, care nici nu a predat vreodată… La fel, în privința cercetătorilor în educație. Or, aceste situații nu pot fi întâlnite profesiunile reglementate.
  • Inserția și practica profesională prin intermediul asociațiilor și organizațiilor profesionale de „egali”, care au drept de avizare asupra formării și acreditării, garantează statusul social, impun codurile etice specifice, dau dreptul de liberă practică și exercită controlul asupra practicii în domeniu (pe baze profesionale, nu administrative) – de exemplu, colegiul medicilor, ordinul arhitecților, baroul pentru avocați etc. În educație, avem doar embrioni de asociații profesionale (care, de altfel, nu prea știu nici ele care ar trebui să le fie rolul) și multe asociații disciplinare – de istorie, fizică, matematică (nu de predare sau învățare a istoriei, fizicii, matematicii…).
  • Și, pour la bonne bouche, solidaritate de grup profesional și ethos specific. Or, eu nu am văzut nicio altă categorie ”profesională” atât de dezbinată cum este ”corpul didactic”. Nu numai pe ”verticală” (între ”învățători” și ”profesorii” de gimnaziu, de exemplu), ci și pe ”orizontală”, între practicile efective de la clasă ale diferitelor arii curriculare, discipline, chiar între profesorii individuali din aceeași școală. Și să nu ne mai mirăm că un elev oarecare ( = persoană pe care o vrem integră și coerentă), devine abulic sau rebel, tras fiind în direcții diferite, de cerințe diferite, care vin de la profesori cu concepții, practici și mentalități diferite. 
Opina mea este, de 25 de ani încoace, că profesorul trebuie să tindă către profesionism. Un statut ocupațional este inferior și inadecvat funcției sociale actuale a școlii. Dar, pentru a vedea cum ar trebui (re)definit statutul profesorului, trebuie analizăm măcar sumar, școala, ca instituție. Ce este, de fapt școala și ce vrea ea de la noi? 
Răspunsul dat pe baza culturii dominante actuale, are în vedere o societate statică sau cu evoluție predictibilă, de tip mecanic. Pe cale de consecință, funcția de bază a școlii este de ”reproducție” socială și culturală. Ca urmare, pentru a fi bun profesor, trebuie, în primul rând, să știi bine un sector cultural (cunoștințe + deprinderi + atitudini) și să fii ”măiastru” în traducerea pentru / transmiterea către noile generații a respectivelor cunoștințe, deprinderi și atitudini. Și acum, la noi, rapoartele de inspecție au ca principale capitole, în ordine, ”conținutul științific” și ”măiestria didactică”. Desigur, atât profesorii cât și elevii sunt evaluați în funcție de fidelitatea reproducerii celor învățate
Deci, tradițional, profesorul este specialist în ”predare”, pornind de la funcția ”reproductivă” a școlii, dar și de la premisa (falsă, în opinia mea), că există o relație cauzală între comportamentul profesorului și rezultatele învățării: deci, dacă un profesor se comportă într-un anume fel, automat elevii vor obține rezultatele scontate ale învățării. Și, pentru că nu întotdeauna elevii să comportă / învață ”cum trebuie”, răspunsurile și comportamentele aberante sunt aspru pedepsite: presiunea socială și instituțională către conformism devine teribilă. Deci, profesorul trebuie învățat cum să se comporte când ”predă” anumite conținuturi și cum să ”disciplineze” clasa de elevi pentru a obține de la toți aceleași rezultate, prescrise în programe și în bareme de evaluare.
Conform acestei viziuni, profesorul este ”stăpânul”: de exemplu, în engleză și în franceză, se folosesc aceleași cuvinte pentru ”profesor” și ”stăpân” (”master”, respectiv ”maitre”). Nu întâmplător, ”profesor” și ”profet” au o etimologie (greacă și latină) comună, iar ”profesor” și ”confesor” au rădăcină comună, legată de credință (exprimată public, respectiv, împărtășită). Ca urmare, fără profesor (și, prin extensie, fără școală) nu ai cum să ajungi o persoană ”întreagă”, iar diploma de studii arată că ai trecut prin școală, adică ești o persoană educată, ”de încredere” care, desigur, va reproduce ordinea socială existentă. Chiar numele ”pașnice” de ”educator”, ”învățător” (inclusiv ”teacher”, ”enseignant”, ”lehrer” etc.) indică caracterul tranzitiv și cu ”sens unic” al educației, de la profesor către elev. 
Dar societatea se schimbă rapid și surprinzător: ciclurile economice și tehnologice sunt din ce în ce mai scurte, iar predictibilitatea evoluției sociale a devenit subiect de glumă. Mai mult, teoriile dominante acum arată că învățarea nu este tranzitivă: eu (mă) învăț (pe mine). Cartea de pedagogie constructivistă ( = teoria pedagogică dominantă, azi) a lui Horst Siebert are chiar un capitol numit ”Imposibilitatea predării”…
Deci, ca să recapitulăm: se schimbă premisele profesoratului: cele teoretice (cunoașterea, în majoritatea domeniilor, nu mai este stabilă, ci crește exponențial și divergent), culturale (i-reproductibilitatea și im-predictibilitatea socială), dar și cele practice: el nu mai este singura sursă de cunoaștere, nu mai este singurul model, grupul de elevi devine tot mai eterogen, și, colac peste pupăză, nici ”predarea” nu mai e ce-a fost…
În aceste noi condiții, profesorul trebuie să devină, cred eu, profesionist în învățare. În acest mod profesoratul își poate găsi locul între profesiuni (niciuna nu are acest obiect de activitate). În plus, ”știința educației” (îi spun așa pentru că numele de ”pedagogie” are o dublă hibă: vorbește de copil și, în plus, despre conducerea, ”ghidonarea” lui) este redefinită ca știință aplicată – la fel ca medicina, ingineria, arhitectura, managementul chiar, ai căror practicieni sunt recunoscuți, de societate, ca profesioniști – cu toate caracteristicile enumerate mai sus. Subliniez faptul că toate profesiunile recunoscute au la bază ”tehnologii” sau ”metodologii” (în sens epistemologic), deci științe ”aplicate” și nu științe ”teoretice”. Desigur: științele ”clasice”, teoretice, sunt necesare: medicul studiază și el chimia, dar studiul este subordonat, explicit, scopului practic: efectul de vindecare al substanțelor respective. Inginerul studiază și el chimia, dar studiul este subordonat, explicit, scopului practic: materiale cât mai rezistente și construcție cât mai rapidă și cât mai ieftină. La fel, profesorul trebuie să studieze, de exemplu, sociologia – dar nu numai la nivel teoretic ci și, mai ales, cu scopul practic, explicit, de a maximiza învățarea – de exemplu, prin folosirea grupului ca potențator și ”fixator” al învățării. Iar ca profesionist în învățare, rolul profesorului nu mai este ”predarea” (care a devenit imposibilă…), ci crearea unor medii și situații de învățare care să ofere celui care învață experiențe de învățare – semnificative, atât pentru el, ca individ, cât și pentru societate. 
Dar, despre cum ar putea arăta formarea inițială a profesorului profesionist în învățare, în episodul următor.

Articole Similare

Din nou, despre ”merit”

Se vehiculează, a nu știu câta oară, ideea retribuirii profesorilor după merit / performanță / ”rezultate”. Am mai...

3 Comentarii

  1. alehandro69

    domnule Seban…aroganta dv este incomensurabila si manipularea publica malefica…Insa in primul rand as avea rugamintea sa ne dati exemplul personal si sa completati ca model toate actele solicitate de ARACIP unei scoli ,desigur cu toate detaliile ,incat sa ne demonstrati dv capacitatea profesionala.In scaunul caldutz va rog sa mai colindati prin tara ca sa percepeti realitatea cruda a saraciei si umilintei in care sistemul dv ,impus de universitari au adus scoala,in special cea rurala..

    Răspuns
  2. Serban Iosifescu

    Va mulțumesc pentru aprecieri. Dar, a considera exprimarea unui punct de vedere diferit de al dumneavoastră ca ”incomensurabilă aroganță” și ”manipulare publică malefică”, mi se pare ușor exagerat. Iar despre actele despre care lumea ”bine intenționată” spune că le cere ARACIP – v. https://deceeducatia.blogspot.ro/2015/04/din-nou-despre-hartii-nu-omorati.html și https://deceeducatia.blogspot.ro/2014/11/reforma-otova-4-prin-hatisul-legislativ.html
    Și chiar colind țara – am văzut destulă ”realitate crudă și umilință” și de aceea sunt convins că avem nevoie de reformă.

    Răspuns
  3. alehandro69

    Domnule ..

    Rugamintea de a demonstra ca sunteti capabil sa elaborati toate documentele unei scoli pt ARACIP ramane valabila iar plata este aceeasi ca la mine…adica nula,fiind "inclusa" in fisa postului..

    In al doilea rand,ca sa faci reforma trebuie sa ai o baza de plecare inclusiv ,cea materiala iar pana acum se puteau face multe,dar nu se doreste decat sufocarea elevilor,profesorilor,parintilor cu obligatii aberante si materie inutila ,dar care au scopul de a stoarce bani,din carti,publicatii,culegeri,meditatii si cursuri platite care in sine nu au nici o valoare in practica.Rasfoiti lista la orice Casa a corpului didactic ca sa va convingeti de preturi si urmariti oferta colosala a editurilor pt manuale,culegeri ,caitete care cica ar fi utile in performanta si promovarea Evaluarii Nationale la clasele 0,II,IV,VI si VIII-a si pt BAC.
    Cu ce ajuta atata informatie unui elev ca sa reuseasca in viata? Ce meserie poate avea ca sa subziste cu demnitate? Stiti cati absolventi de liceu cu BAC,sau de facultate sunt sclavi pe salariul minim? Ce reforma propuneti Dv? Mai multa vorbarie si percepte filozofice? Ce doriti concret,domnule..cu toata stima..pt ca eu nu va inteleg

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.