Terorismul, educația, incluziunea și sărăcia

Written by serbaniosifescu

29/07/2016

Un reporter m-a întrebat, deunăzi, dacă poate fi stabilită o corelație între terorism și educație. Răspunsul meu a fost: cu certitudine (pe baza studiilor deja întreprinse). Terorismul prinde la populațiile needucate și sărace. Și, adaug acum, la persoane / grupuri / populații excluse sau marginalizate.
Așa se explică, în opinia mea, numărul în creștere de atacuri teroriste din Europa, ai căror autori sunt cetățeni ai țărilor respective. Acest tip de terorism ”autohton” nu este explicat de complotul mondial al reptilienilor, aliați cu extratereștrii și cu giganții descoperiți la Giurgiu, ci de eșecul lamentabil al politicilor privind integrarea educațională și socială a minorităților etnice, naționale și religioase din Europa, inițiate în ultimii 50 de ani.
De ce această postare pe un blog referitor la educație? În afara relației deja menționate între educație (mai precis, LIPSA ei) și orice fel de fundamentalism, se pare că vom repeta istoria, pentru că nu suntem în stare să învățăm din ea, pentru că nu gândim politici incluzive alături de sau împreună cu politicile privind reducerea sărăciei.
Voi porni, ca exemplu, de la situația din Germania (pe care o știu ceva mai bine), dar, cred eu, explicațiile sunt valabile și pentru alte țări și zone ”primitoare” de imigranți, inclusiv pentru ”capitala” europeană a terorismului, cartierul bruxellez Molenbeek. 
În anii ’60 și ’70, pentru a-și păstra și chiar crește competitivitatea economică, Germania (de Vest) a avut nevoie de forță de muncă ieftină pentru joburile prost plătite, nedorite de nemți. Ca urmare, au inventat ”muncitorul oaspete” (”gastarbeiter”), chemând în Germania italieni, portughezi, apoi foarte mulți turci, dar și sârbi (și alți iugoslavi), vietnamezi, magrebieni, români etc. Situația s-a complicat, însă, când nemții și-au dat seama că ”brațul vânjos” nu vine singur, ci cu limba, cultura și, desigur, cu familia lui. Apoi a început ”distracția”: conform legii germane (și europene) toți cetățenii și rezidenții au drepturi – la viață, la locuință, la educație, la sănătate, la identitate și expresie culturală, la folosirea limbii materne etc. -, drepturi care le-au fost oferite, prin politici publice dezvoltate în acest sens. Dar, multe asemenea politici au fost făcute ”pe genunchi”: de exemplu, ca să nu mai plătească alocațiile unor copii fictivi (declarați de muncitorii străini, mai ales turci), statul a zis că va plăti alocații doar copiilor care locuiesc în Germania. Urmarea? În condițiile în care statul german încuraja, oficial, ”reîntregirea familiei” (cu gândul la Germania ”cealaltă”), s-au reîntregit nu numai familii de nemți, ci, mai ales, familii de imigranți, turci în special (dar nu numai!), de multe ori analfabete, nevorbitoare de altă limbă și fără calificare. Ca urmare, a fost nevoie de și mai multe locuințe, școli, ziare, posturi de radio și TV, magazine, moschei, ajutoare sociale, asistență medicală etc. 
Familiile respective au primit locuințe sociale în zonele care aveau deja un statut socioeconomic precar (pentru că acolo erau, efectiv, cele mai multe locuințe sociale). Treptat, pentru că nemții se consideră ”mai superiori” decât ”oaspeții” și pentru că, oricum nivelul veniturilor lor era mai mare, ei au început să plece din cartierele respective, care, încet-încet, s-au transformat în ghetouri, locuite aproape exclusiv de imigranți.
Statutul de ghetou a fost consolidat și de slaba calitate a serviciilor sociale din zonă: chiar crede cineva că s-au dus acolo, în ghetou, cei mai buni medici sau profesori? Credeți că în ghetouri au ajuns medici, profesori NEMȚI? Știu un medic din România care, după ce a emigrat în Germania, înainte să capete dreptul de liberă practică, a trebuit să lucreze, un timp, în Cartierul Gării din Frankfurt, treaba lui fiind să facă controlul ginecologic periodic (și obligatoriu) al prostituatelor care ”lucrau” în zonă… Ca urmare, de foarte multe ori, serviciile sociale (inclusiv poliția!) au început să fie asigurate tot de imigranți sau de cetățeni germani cu părinți (sau bunici) imigranți. 
Când au venit și crizele economice (începând cu criza petrolului din anii ’70 până la ”marea criză” de acum câțiva ani), unde credeți că a lovit cel mai crunt șomajul și reducerea cheltuielilor sociale (inclusiv cu educația, sănătatea etc.)? În cartierele locuite de nemți? N-ați ghicit! 
Pentru că nemții au mers mai mult la școală, pentru că (cel puțin teoretic) știau mai bine limba oficială, pentru că au avut calificări de nivel superior, ei și-au păstrat, de bine de rău, slujbele și nivelul de trai. Imigranții, cu probleme de limbă (indiferent cât stai în Germania, accentul străin este imediat recunoscut de un localnic) și copiii lor, care învățau (dacă învățau), în școlile unde ajungeau profesori mediocri, care ofereau o educație de slabă calitate și calificări de nivel redus, nu au mai găsit la fel de ușor un loc de muncă. Oricum, nu mai erau ”muncitori oaspeți” ei devenind, deja, o povară și o mare problemă. 
Sărăcia în creștere, la pachet cu eșecul școlilor din acele cartiere, au consolidat, încă și mai mult, statutul de ghetou al cartierelor respective. În anii ’80 apăruse, deja, o altă problemă, care ne-a explodat, acum, la propriu, în față: copiii din familii turce, născuți în Germania, deși cetățeni germani, erau respinși de nemții ”adevărați” din cauza accentului (neînvățând cum trebuie germana și, oricum, părăsind, de regulă, școala foarte timpuriu) și al ”culorii”. Mai mult, nu mai erau nici turci, îmbrăcându-se și comportându-se ”occidental” și știind foarte puțin din cultura lor de origine. Și, să nu uităm, nu au imigrat în Germania turcii cei mai culți și cei mai calificați. Mai mult, de la părinții lor, primeau mesaje contradictorii despre țara de origine: ”este țara noastră, dar e o mizerie acolo…”; ”tânjesc după ea, dar nu m-aș întoarce”. Ca urmare, această primă generație ”post-imigrație” era lipsită de ancorele culturale necesare integrării sociale: erau respinși de populația ”gazdă”, dar deveniseră străini și față de cultura de origine (”că nu au mâncat salam cu soia”). 
Ca urmare, pentru că nevoia de apartenență este o nevoie fundamentală (apud Maslow), cei născuți în aceste ghetouri urbane și-au putut crea ancorele culturale, devenind, de exemplu, islamiști fără să cunoască islamul și fără să citească Coranul. Și, în mod firesc, aș zice eu, Statul Islamic a devenit grupul de apartenență, ”patria”, pentru toți exclușii, marginalii și defavorizații. De exemplu, în Olanda, autoritățile sunt îngrijorate de sutele de tineri olandezi (unii nici măcar musulmani) care s-au dus să lupte pentru Statului Islamic. Iar aceste lucruri erau știute: cercetările sociologice și de psihologie socială atrăseseră demult atenția că exclușii și marginalii au tendința să formeze sau să adere la culturi puternice și militante – numite ”cult-like cultures” (culturi similare cultelor religioase: închise în sine, rigide și ostile față de cei din afară). 
Ca să ne întoarcem, încet-încet, spre meleagurile mioritice și spre educație, o primă concluzie: excluderea, marginalizarea și segregarea au dus, inevitabil, zic eu, la culturi militante, anti-establishment și chiar anti-sociale. Deci, politicile publice, care au permis și char au creat segregarea / marginalizarea / excluderea turcilor în Germania, a magrebienilor în Franța, a imigranților și a urmașilor lor, în general, în Marea Britanie, Belgia și în întreaga Europa, nu au fost bune. 
În toate aceste țări (cu toate eforturile aparente, ca să nu fie așa), sunt școli ”slabe” (în ghetouri) și școli (mai) ”bune” în rest, iar rezultatele la evaluările naționale și internaționale sunt puternic corelate cu ascendența (imigrant / non-imigrant), cu sărăcia, cu nivelul scăzut de educație al familiei și cu localizarea școlii într-o comunitate defavorizată. Așteptările față de aceste școli sunt extrem de mici și, ca urmare, rezultatele sunt pe măsură: un director de școală dintr-un cartier din Belfast îmi spunea că nu are cum să-i convingă pe copii să învețe, pentru că ei vor deveni a treia generație de șomeri întrucât și părinții și bunicii lor au fost, mai toată viața, șomeri. Iar sărăcia și nivelul scăzut de educație duce, repet, la fundamentalism – islamic în Europa și în jurul ei, dar și creștin (de exemplu, în SUA, în ceea ce se numește ”Bible Belt” sau în Irlanda de Nord). 
Se pare că noi ne-am culcat pe o ureche (sau, mai bine zis, pe ambele) pentru că nu avem mulți imigranți (deși, deja, importăm chinezi pentru că românii nu mai vor să muncească pe bani puțini). Dar avem segregare, marginalizare, excludere:
  • Avem comunități segregate – cartiere sărace și comunități marginale de romi (dar nu numai…) în foarte multe orașe și chiar în comune. Aceste comunități au un nivel redus de educație, un șomaj mare, servicii sociale proaste. În aceste comunități serviciile publice elementare – apă, canalizarea, electricitatea – sunt un lux. Educația? Sănătatea? Mergeți la Pata Rât să vedeți!
  • Școlile sunt, și ele, profund segregate, inclusiv în privința rezultatelor: avem școli (și comunități) care cumulează toate avantajele (rezultate bune, absențe puține, abandon redus, resurse considerabile, părinți educați, puțini romi și puțini copii cu dizabilități) și școli (și comunități) care cumulează riscuri și dezavantaje (rezultate slabe, multe absențe, abandon ridicat, puține resurse, părinți needucați, mulți romi și mulți copii cu dizabilități).
  • Nu am făcut nimic pentru a compensa factorii de risc cu resurse suplimentare. Ba, mai mult, cercetările dovedesc un transfer invers de resurse (de la săraci spre bogați). 
  • O mențiune specială în privința segregării romilor: cum se explică faptul că, fiind trei școli într-un oraș mic (nu-i dau numele), toți romii învață într-una singură? Doar pentru că locuiesc într-un anume cartier (ca să nu-i spunem ghetou)? Segregarea școlilor este o consecință firească a segregării comunităților. 
  • De ghetourile urbane vorbim din ce în ce mai rar întrucât mizeria, crimele, consumul de droguri s-au banalizat. 
Deci, se pare că repetăm aceleași greșeli, aceleași politici proaste puse în practică în Europa ultimilor 50 de ani, care au dus la segregare. Dacă ne uităm și dincolo de lungul nasului, vedem că societățile și comunitățile în care nu există conflicte și radicalizare sunt cele mixate, din toate punctele de vedere, în care există politici explicite anti-segregare, anti-marginalizare, anti-excludere – deci, politici care vizează, în fapt și nu doar în vorbe, o societate și, desigur, o școală incluzivă. Este bine că ajutăm școlile, persoanele, grupurile și comunitățile defavorizate. Dar ce facem cu ghetourile existente? Cum prevenim apariția unor noi ghetouri și creșterea celor existente (evacuările forțate nu s-au dovedit a fi o soluție, nici în Germania, nici în România)? Cum pot deveni școlile, cu adevărat, incluzive? 
În primul rând, o școală incluzivă este nesegregată etnic: copiii minoritari (mai ales romi) sunt amestecați, programatic și sistematic, cu ceilalți (cu excepția unor ore referitoare la propria limbă, cultură și tradiții –dar, poate, nici atunci). Dacă nu se poate altfel, o soluție poate fi transportul școlar (cum a fost în multe comunități din SUA, în anii ’60). De exemplu, sunt aduși câte 5 elevi romi din Ferentari sau din Giulești în fiecare clasă din școlile de fițe din centru. O astfel de politică, evident nepopulară, va duce, printre altele, și la eliminarea migrației unor părinți, cu vize fictive de ”flotant”, spre școli ”albe”. O soluție alternativă (sau complementară), mai ”soft”, este finanțarea suplimentară (substanțială) pentru școlile care DOVEDESC incluziunea (cum, de exemplu, se face în Irlanda de Nord, unde marea majoritate a școlilor sunt segregate – catolice și protestante).
În al doilea rând, o școală incluzivă nu are ”clase de nivel”: fiecare colectiv este format, programatic și sistematic, din elevi cu abilități diferite – având inclusiv elevi cu dizabilități. Toate cercetările au dovedit că în aceste clase ”mixate” toată lumea are de câștigat, atât ”olimpicii”, cât și elevii de nivel mediu și cei cu dificultăți sau probleme de învățare. 
În al treilea rând, într-o școală incluzivă fiecare învață, programatic și sistematic, despre ceilalți: nu numai romii (și maghiarii, turcii, lipovenii…) învață limba, istoria, tradiția și cultura majoritarilor, ci și majoritarii învață (și respectă), limba, istoria, cultura și tradițiile rome (maghiare, turcești, lipovenești…). Mai mult, în comunitățile în care există cel puțin 20% minoritari, elementele care țin de limba, cultura și tradițiile minorității respective ar trebui să devină obligatorii (cum este, de exemplu, în Finlanda sau în Tirolul de Sud italian).
Și ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să ridic mai mult tensiune cititorilor, că Doamne ferește…
Toate aceste lucruri par drastice, pe de o parte, și utopice, pe de alta, din cauza barierelor mentalitare și culturale. Evident că acest proces va fi de lungă durată și va întâmpina multe obstacole, atât din partea majorității (că de, majoritatea dictează), cât și din partea minorităților (care și-au dezvoltat, în timp, acea cultură simulară unui ”cult religios”, de care vorbeam mai sus). Dar, după părerea mea, trebuie început, cât mai repede. Altfel, ne vom trezi, foarte curând, cu aceleași probleme ca în Molenbeek, ca în ”La cité des Quatre Mille Logements” (La Courneuve) (https://fr.wikipedia.org/wiki/Cit%C3%A9_des_4000), sau ca în Brixton (https://www.theguardian.com/commentisfree/2011/aug/08/london-riots-brixton-editorial). 
Ca urmare, măsurile anti-sărăcie, foarte necesare, de altfel, trebuie însoțite, în mod explicit, cu programe și măsuri complementare de incluziune școlară și socială, chiar dacă, pe termen scurt, vor fi nepopulare și vor necesita resurse considerabile. Altfel, de exemplu, tichetele sociale vor fi bani aruncați dacă copilul respectiv, care va merge, desigur, la grădiniță, va trăi, apoi, toată viața lui într-un ghetou. Numai prin politici incluzive, gândite pe termen lung, urmărite indiferent de eșecurile temporare sau de problemele întâmpinate, nu vom mai fi, pe viitor, obligați să alegem între drepturile omului și securitate, de teama terorismului indus de excludere și marginalizare.

Articole Similare

Să ne urâm pe tunuri

Văd, în ultimul timp, cum se amplifică mesajele instigatoare la ură împotriva bugetarilor și, dintre bugetari,...

3 Comentarii

  1. Dana Tufeanu

    Excelent articol! Eu am învățat limba maghiară jucându-mă cu copiii maghiari din comunitate, învățând in școli mixte, atât la Sfântu Gheorghe, cât și la Odorheiu Secuiesc. In 1990, când s-a propus SEGREGAREA școlii, a fost un ȘOC pentru toți aceia care aveam o altfel de experiență în spate….

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.