O mirare ușoară, de vară: despre formarea formatorilor

Written by serbaniosifescu

08/08/2017

În ultimul timp s-au înmulțit reclamele pentru programe de formare, chiar de formare a formatorilor. După pâinea albă mâncată de mulți formatori în proiectele POSDRU, a început foamea, confirmându-se ceea ce a și fost prognozat: 7 ani de gratuitate abundentă a distrus piața programelor de formare, care abia începuse să să formeze. 
S-a ajuns la o chestie ciudată (de unde și mirarea): se repetă istoria de acum 20 de ani, când s-a produs și la noi declicul, cum că formarea (și, în general, educația adulților) înseamnă mult mai mult decât ceea ce era, la noi, ”perfecționarea” sau, mai sugestiv, ”reciclarea”. Desigur, ”moda” respectivă a fost adusă de diverși ”donori”, nu toți onești, mulți dintre ei dorind, doar, să fie primii pe o piață încă (aproape) virgină. 
În 1993, când am început să lucrez cu profesorii și cu directorii de școli (în echipă cu doi colegi de la ISE), mi-a plăcut atât de mult chestia asta, încât am zis că vreau să și câștig bani din formare. Tot cam atunci am renunțat la catedra rezervată (eu plecând, prin concurs, la IȘE, în 1992) pentru că, pe de o parte, am considerat că nu e fair să țin o catedră blocată, sine die, și, pe de altă parte, mi-am zis să urmez ”chemarea” și să încerc să influențez sistemul de educație prin adulți – profesori și, mai ales, directori și inspectori. Când i-am spus soției de această intenție, a râs – și avea, parțial dreptate, pentru că au mai trecut vreo 5 ani până când au început să vină banii din formare.
Dar despre altceva voiam să zic: atunci (ca și acum, de altfel) așa-numita formare a formatorilor era un fel de ”pregătire metodică”: se dă un program ”de-a gata” (de comunicare, resurse umane, dezvoltare de curriculum, educație medicală continuă, tehnici de vânzare – de orice fel), pentru livrarea căruia ești și tu, cică, format ca formator. Adică ai niște obiective (de atins), niște conținuturi (de transmis), niște tehnici și procedee atașate conținuturilor respective (că metode nu poți să le spui…) și, la sfârșit, niște chestionare de evaluare sau de feedback. 
Și, desigur, totul asezonat cu ”energizante”, ”aisbrecăre”, mici secvențe motivaționale, spre fericirea supremă a cursantului care, după ani și ani, își amintește: ”băă, ce mișto era, mai ții tu minte cum ne-am jucat noi atunci și ce bancuri am spus?” – chiar dacă nu poate spune mai nimic referitor la conținutul de bază al programului sau privind competențele (chipurile) formate sau dezvoltate…
Am evaluat astfel de programe vreo 10 ani – dar degeaba: când spuneam ”formatorilor” că ar trebui să știe metodologie generală și specifică învățării adulților, că ar fi bine să utilizeze multiple tehnici de comunicare, că ar trebui să caute și alte modalități de lucru, se uitau ca la ”felul 14” și, după ce ascultau, politicoși, feedbackul meu, reveneau la mesajul inițial: ”dar eu am acest program, aceste metode, și numai așa pot obține aceste rezultate, nu am timp de prostii, de experimente, să încerc să fac altfel”. A fost chiar un moment în care, din exasperare, am început să mă duc la formări și să mă port ca un cursant atipic, care refuză să intre ”în joc”, doar-doar voi declanșa ceva reflecție. Dar, în afara îndepărtării unor prieteni și a căpătării unor ticuri de cursant ”rău” (pe care le-am păstrat, de altfel), nu am produs cine știe ce alte efecte… 
Umblând, în ultimii 3-4 ani, destul de mult prin lumea oengistă și prin cea corporatistă (două lumi, de altfel, complet paralele!), am văzut că istoria se repetă: la fel ca acum 20 de ani, formatorii de acum pentru adulți (din păcate, foarte mulți tineri) știu, literalmente, una și bună: UN program livrat (adesea, e drept, bine livrat) și atât. Nici urmă de ”practicant reflectiv” (capabil să învețe din propriile bune și rele) și adaptabil, metodologic, la specificul cursanților și la cultura organizațională. În cel mai bun caz, formatorul se poate ”perfecționa” ajungând ”expert” în alt program pe care îl livrează și atât.
Această situație a fost amplificată și de nevoia formării, pe bandă rulantă, a unor ”formatori” apți să livreze programe în proiectele POSDRU și, mai ales, de nevoia deținerii unui certificat de formator (și atât). Ca urmare, au proliferat, ca pojarul într-o populație nevaccinată, programe ”minune” care, în maximum 5 zile (40 de ore), te învățau TOTUL: cum să-ți planifici programele și sesiunile de formare, cum să faci analiza nevoilor de formare, cum să aplici ’jde metode și tehnici și, desigur, cum să evaluezi obiectiv competențele formate și programul însuși! Ba chiar făceau toate astea la ”fără frecvență” (pardon, la distanță) – trimițându-ți certificatul de formator prin poștă…
Ca să ofer un termen de comparație: primul curs de formare a formatorilor la care am participat în calitate de cursant a avut 4 săptămâni (160 de ore ”față-în-față”, cu un formator britanic), adică două calupuri de 2 săptămâni cu o pauză între ele (pentru studiu, pentru dezvoltarea unor scenarii de formare etc.). Al doilea program (în proiectul Băncii Mondiale, din care a rezultat și manualul de management pentru directori, aflat 15 ani în bibliografia obligatorie de concurs) a avut 5 săptămâni întregi (200 de ore ”față-în-față” plus studiu și alte activități între stagii) plus o evaluare de o zi, pentru fiecare, în condiții reale de lucru (cu feedback foarte consistent de la formatorii noștri – tot britanici). Puțină lume știe (pentru că tirajul a fost limitat), din acel program a rezultat și un manual de formare a formatorilor. 
Pe baza acestor experiențe și a celor ulterioare, am ajuns la concluzia că un program adevărat de formare a formatorilor ar trebui să aibă cel puțin 320 de ore de formare (8 săptămâni), cu o parte practică foarte consistentă (shadowing + feedback – inclusiv video-feedback –, organizarea spațiului de formare, asistent de formator, mici secvențe proprii de formare etc., etc.), inclusiv sesiunea de follow-up pentru certificare.
În aceste condiții, cu o pregătire precară (deși mai sunt și excepții), legat de un anumit conținut fix și fără o pregătire metodologică adecvată, formatorul pentru adulți rămâne în urma profesorului, atât ca mentalitate, cât și ca pregătire. Profesorul, zic eu, a început să evolueze (poate că sunt prea optimist, dar așa mi se pare) de la rolul de ”livrator” de curriculum la cel de constructor de experiențe de învățare și se vorbește tot mai insistent despre profesionalizarea carierei didactice. În schimb, formatorul nu depășește decât ca excepție rolul de ”releu”, de simplu ”transmițător” al unui program de formare și nici vorbă de profesionalizare. Am văzut mulți formatori (potențial) buni (adică, având aptitudini certe), dar cu un ”bagaj” metodologic extrem de sărac – mulți fiind chiar neajutorați dacă îi scoți din ”silozul” ACELUI program (de regulă) bine stăpânit. 
Ca un efect colateral, chiar dacă lumea se uită ca la ”pomul lăudat” la programele oferite de diverse ONG (mai ales la cele de ”educație nonformală” – despre care ar fi necesară o discuție consistentă, separată), sunt destul de sceptic în privința potențialului lor de a revoluționa sistemul de învățământ, tocmai din cauza lipsei de orizont și, să-i spunem pe nume, de profesionalism.

Articole Similare

Din nou, despre ”merit”

Se vehiculează, a nu știu câta oară, ideea retribuirii profesorilor după merit / performanță / ”rezultate”. Am mai...

1 Comentariu

  1. Angelica

    Aveti dreptate. Din pacate cursurile de formare au ajuns sa fie facute doar pentru bani, de o parte si pentru certificare de cealalta parte. Pe nimeni( sau pe prea putini)ii intereseaza cu adevarat formarea. Chiar ma gandeam ce pot eu sa invat intr-un cur de o zi sau doua si pentru care sa platesc si o caruta de bani

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *