Programele politice pe educație și administrație publică. Episodul 1: primul program, primele întrebări

Written by serbaniosifescu

03/10/2019

M-am săturat de programe politice și de guvernare care nu spun nimic, făcute doar să dea bine la presă și electori, de tip ”pom de Crăciun” – cu luminițe multe-multe și sclipici, cu podoabe frumoase, dar goale pe dinăuntru. Nu știu niciun program electoral, în ultimii 30 de ani, devenit program de guvernare, care să se fi realizat în proporție de măcar 25%. Mai mult, majoritatea obiectivelor de politici publice au fost astfel formulate, încât nici nu ai cum, practic, evalua realizarea lor. Parcă și planurile cincinale din comunism erau mai clare… 
Așa cum am făcut și în ciclul electoral anterior, mă uit pe programele electorale în domeniul educației. În plus, întrucât sunt tot mai interesat de nivelul politicilor publice, mă uit și pe modul în care se preconizează (dacă se preconizează) reforma administrației publice. În ultimii 10 ani au existat multe proiecte de reformă în acest sens (inclusiv pe mulți bani europeni), unele chiar promițătoare, dar care, la prima schimbare de guvern, au dispărut în neant. Normal – erau alți flămânzi de bani publici (inclusiv europeni) și au apărut alte inițiative – multe repetând ce s-a mai făcut, dar pe bani noi.

Revenind: programul de la PLUS este primul apărut și, din acest motiv (nu am altul, să fie clar), l-am luat la puricat. 

Capitolul 1: Despre educație 
Ca o primă constatare (valabilă și pentru programul de guvernare în derulare, să fiu bine înțeles): predomină obiective foarte generale, intenții vagi, care apar, sub diferite forme, în mai toate programele de guvernare ale ultimelor decenii. Pe scurt, declarații de intenții (lăudabile în esența lor) și promisiuni de tipul ”va fi mai bine cu noi – nu știm ce-o să facem și cum o să facem -, dar credeți-ne pe cuvânt!” Ca urmare, iată ce i-aș întreba pe autorii acestui program despre modul concret de realizare a fiecărei măsuri considerate urgente (adică, realizabile pe termen scurt): 
  • Intervenția de urgență asupra tuturor școlilor care funcționează în spații neconforme din punct de vedere sanitar sau al siguranței la incendiu și cutremur”. Foarte frumos! Dar, având în vedere că problemele de infrastructură – inclusiv asigurarea siguranței și a sănătății în spațiile școlare – sunt treaba primăriilor, nu e clar nici de unde se vor lua fondurile necesare și nici cum anume se va face acest lucru: un nou PNDL (3, 4, 5…) pentru primari? Cum ne asigurăm că banii vor fi folosiți pentru a reabilita exact spațiile școlare care au nevoie de reabilitare sau pentru a construi spații școlare noi sigure? Un program pe fonduri europene? Insuficient – banii UE pentru infrastructura educației nu ajung nici pentru 25% din nevoi (vedeți, de exemplu, câți bani au fost alocați pe AXA 10 din POR 2014-2020 și ce s-a făcut cu ei). Oricum, problema nu este rezolvabilă pe termen scurt: nu știm nici câte astfel de spații ar trebui reabilitate (cifrele vehiculate nu se pupă) și, totodată, nu știm nici cum se vor rezolva problemele de legislație – de exemplu, cele care permit școlilor nesigure să funcționeze (primesc de la ISU negație – adică, ele nu ar avea nevoie de o astfel de autorizație) sau celor nesănătoase să primească autorizație sanitară pe baza ”asumării răspunderii”.
  • Suplimentarea fondurilor pentru asigurarea transportului în siguranță pentru toți elevii aflați la distanță de unitățile de învățământ”. S-a făcut vreo analiză? O fi, oare, nevoie de alte microbuze? Din câte știu, problemele nu sunt la numărul de microbuze, ci la banii pentru șoferi, RCA, revizii, motorină, reparații. În plus, ce facem cu părinții care refuză transportul copiilor (indiferent de motiv)? Îi obligăm? Transportăm și copiii din ciclul primar și de grădiniță? Ne gândim să decontăm naveta elevilor? De unde luăm banii? 
  • Dezvoltarea programului „Educație pentru sănătate” pe parcursul anilor de învățământ primar și Gimnazial”. Cum anume: băgăm încă o disciplină obligatorie (că opțională este, deja)? Cine o predă? Sau lucrăm transdisciplinar? Știu, oare, profesorii, să abordeze teme transdisciplinare? Mai facem un alt CRED pentru ”educația pentru sănătate”? Nu cumva, și aici este nevoie de un program pe termen lung, nu de o abordare pompieristică? 
  • Reluarea concursurilor naționale pentru directorii de școli și licee începute în guvernarea tehnocrată, în 2016, pe criterii de merit și competență” Foarte frumos. Dar, cum definim meritul? Dar competența? Există date (eu nu știu să fie) care arată că acel concurs din 2016 a adus vreo îmbunătățire a rezultatelor în școlile respective? A, uitasem: nu a fost vorba, în 2016, de vreun angajament în privința rezultatelor, ci de o măsurare a cunoștințelor de legislație, de o evaluare a unor abilități nocognitive cu un chestionar neetalonat și nevalidat, la care s-a adăugat trecerea candidaților printr-un interviu (cu rezultate, pentru unii, cel puțin ciudate: nota 2 la interviu, nota 10 la celelalte probe). Nu cumva ar fi mai bine să ne concentrăm mai mult pe rezultatele candidaților (anterioare sau proiectate credibil) privind participarea școlară + rezultatele învățării + starea de bine din școală? Am ars etape, dar am neglijat fundația: avem, deja, o inflație de programe minunate de leadership, dar fără să avem la bază competențe manageriale minime (de exemplu, capacitatea de a formula obiective de dezvoltare SMART, de a le realiza și de a le evalua). 
  • Reorganizarea inspectoratelor școlare și eliminarea factorului politic din ocuparea funcțiilor de conducere din inspectorate”. Foarte frumos, din nou. Dar, repet: înlocuim inspectorii existenți cu alții de la partidul nostru – desigur, competenți și nepolitizați – sau facem un nou concurs – transparent, pe bază de merit etc.? Dăm afară un inspector bun (că sigur nu sunt toți politruci și lichele), doar pentru că a semnat pentru ”ăilalți” sau a fost pus de ”ăilalți”? Pornind de la cercetările care arată că existența unui nivel intermediar de decizie (de tipul Inspectoratului) favorizează o implementare rapidă și eficientă a programelor de îmbunătățire a rezultatelor învățării, ce înseamnă reorganizare? Le schimbăm structura și funcționarea? Facem inspectorate regionale? Le desființăm? Cam greu – pentru asta e nevoie de schimbarea LEN. Și poți schimba, pe termen scurt, o lege organică, numai prin OUG. Deci, iar OUG-uri fără număr pe educație? 
  • Implementarea mecanismului de guvernanță intitulat „Școala autonomă“ pentru unitățile școlare care îndeplinesc condițiile de competențe și resurse la nivel local, cu descentralizarea următoarelor funcții: angajarea resursei umane și evaluarea cadrelor didactice; acordarea gradației de merit/salariu de merit/stimulente materiale, gestionarea fondurilor financiare, numirea managerului de instituție” – Oau! Școala autonomă – un ”wet dream” pentru orice director de școală. Dar s-a mai încercat: acum 20 de ani, prima dată, și acum 10 ani, a doua oară. Autonomie – față de cine? Față de Minister și Inspectorate? Față de autoritatea publică locală? Față de părinți și elevi? Față de oricine, adică stat în stat? Nu înțeleg… Remarc, doar, că autorii nu înțeleg ce înseamnă ”descentralizare”: conform definițiilor acceptate, descentralizare înseamnă nu autonomizarea școlii, ci înlocuirea dependenței față de autoritatea centrală de tip ”Minister”, cu dependența față de autoritatea publică locală. Termenul corect ar fi ”deconcentrare”: atribuții ale Ministerului și/sau ale Inspectoratelor, care vor fi alocate școlii. Vor mai exista ”titulari” în școlile intrate în program? Ce facem cu autoritățile locale – legitimate prin alegerea lor directă de către cetățeni -, cum ”partajăm” atribuțiile? Sau nu vom mai avea atribuții partajate, ci doar exclusive? Ce zic asociațiile autorităților administrației publice locale? Sunt de acord să li se ia / dea atribuții? Au autorii cea mai mică idee privind capitolele de legislație care vor trebui schimbate în acest sens? De exemplu, cum anume ar trebui schimbată, pe termen scurt, legislația financiară și LEN (deci, legi organice) pentru ca o școală să aibă, efectiv, autonomie? Prin OUG? Iar OUG?
  • Demararea unui program național de formare continuă a cadrelor didactice pentru învățământul preuniversitar prin pregătirea a peste 10000 de formatori”. În primul rând, 10.000 de formatori, pentru ce? Așa, în general, buni la toate, sau pe anumite teme prioritare? Care ar fi ele? În al doilea rând, ca program ”urgent”, mi se pare irealizabil, de-ar fi să ne gândim numai la partea logistică: cei 10.000 de ”campioni ai reformei” ar trebui, întâi, identificați (deci, ai nevoie de criterii, proceduri, timp, bani…). Apoi, ar trebui formați (10.000 persoane = 400 de grupe a 25 de persoane, care au nevoie, să zicem, de 120 de ore de formare = 20 zile / căciulă, cu 400 de locații pentru formare și 400 de formatori pe care îi luăm de unde?). O zi de formare costă între 10 și 30 de EUR / persoană – depinde dacă plătești sau nu casă și masă, dacă decontezi sau nu transportul – pe lângă formatori, materiale, sală, echipamente. Deci, un astfel de program ar costa undeva între 2 și 5 mil. EUR. De unde vin acești bani? În plus, cele 20 de zile nu le poți pune decât în weekend (dacă nu se schimbă legislația – sau se schimbă? Prin OUG?). Unde le înghesui în anul școlar? Scoți din ”producție” cei 10.000 de campioni? Dacă da, cine îi va înlocui la clasă? Dacă nu, cum îi convingi să facă un efort considerabil în afara programului obișnuit? Sau aduci cei 10.000 de formatori din Vietnam sau China? 
  • Demararea unui program național de reabilitare a statutului și a prestigiului cadrului didactic” – este măsura care îmi place cel mai mult: o declarație frumoasă, care nu angajează cu nimic în privința implementării. 
  • Demararea unui proces de actualizare a programei educaționale” – altă declarație frumoasă și atât. Dar pe ce bază se face actualizarea? Nu ar fi mai bine să evaluăm, întâi, actualul curriculum, înainte de a-l schimba, având în vedere că efectele unei schimbări curriculare se văd abia după 12-15 ani?  Iar facem o schimbare de politici publice din burtă, fără evaluare?
  • ”Temele de dezbatere” propuse (actualizarea curriculară și pregătirea profesorilor) s-au dezbătut și răs-dezbătut cu spume în ultimii ani. Ștergem cu buretele toate dezbaterile, inclusiv cele organizate sub egida programului ”România Educată” și o luăm de la capăt? Dacă da, Sisif era mic copil… Nu ar fi mai bine să folosim rezultatele dezbaterilor deja finalizate și să traducem propunerile deja existente (și care au obținut acceptul părților interesate) în politici publice? 

Lipsesc, în schimb, referiri la teme chiar arzătoare, cum ar fi:

    • Cum anume îmbunătățim accesul la educație și echitatea în furnizarea serviciilor educaționale pentru a reduce, semnificativ, rata de părăsire timpurie a școlii? În acest sens, măsurile grupate sub titlul ”Garanția pentru copii în situații de risc și vulnerabilitate” ar fi o pre-condiție și un set de măsuri de acompaniere pentru programe și măsuri educaționale care, însă, nu există. Deci: reducem abandonul școlar numai cu măsuri sociale?  În plus, ce facem cu tinerii NEETs?
    • Cum îmbunătățim rezultatele învățării, pentru a reduce semnificativ procentul rezultatelor slabe la evaluările naționale și internaționale? Cu cât vor reduce măsurile preconizate (și care anume) aceste procente?
    • Ce vom face pentru a crește nivelul general de educație și de calificare a populației – cerințe absolut necesare unei economii competitive? Cum vom asigura accesul populației, mai ales din grupurile defavorizate, la niveluri superioare de educație și calificare profesională? 

    Capitolul 2. Despre administrația publică 
    Am văzut aceleași bune intenții care ”dau bine” la alegători, dar cu puține șanse de aplicare, cred eu, în regim de urgență. Trec peste ”măsurile” care vizează oprirea declinului demografic, creșterea consumului de carte sau ”tranziție accelerată către neutralitatea climatică a sectorului energetic și industrial” pe care nu știu cum să le comentez… Mă opresc, doar, la trei aspecte, ceva mai concrete: 
    • Un guvern mai suplu: reforma administrației centrale prin reducerea numărului de ministere în urma clarificării, standardizării și raționalizării mandatelor și obiectivelor instituțiilor centrale. Auditarea externă a tuturor agențiilor guvernamentale și a structurilor din subordinea și coordonarea administrației publice centrale”. Sună foarte frumos: dar inaplicabil pe termen scurt:
      • Există, deja, audit de performanță (Curtea de Conturi a început să facă așa ceva), dar numai pe baza atribuțiilor legale existente. Deci, repet, pe baza normativelor actuale.
      • Există, deja, analize instituționale – de clarificare a mandatelor ministerelor și agențiilor, unele realizate cu experți ai Băncii Mondiale, OECD etc. Sunt folosite rezultatele acestor analize sau se fac altele noi, cu alți bani, ca să iasă cum trebuie (adică ”nasol, bre!”)? Dacă autorii acestui program ar fi citit rapoartele acestor experți, ar fi avut ce să propună, la modul cel mai concret. Dar, așa…
      • A audita activitatea trecută a instituțiilor publice pe baza altor criterii, noi sau ad-hoc, este ușor de demontat în instanță – orice reglementare nouă acționează în viitor.
      • Funcționarii publici sunt ocrotiți de lege. A slăbi funcția publică înseamnă a continua politica actualului guvern – condamnată, de altfel, la nivel european. Aici, avem o dilemă: lucrăm cu funcționarii publici pe care îi înjurăm acum sau slăbim funcția publică pentru a aduce repede alți funcționari publici – uscați și curați?
      • Cine va face acest audit? Curtea de Conturi sau o entitate privată (PWC, McKinsey, KPMG, Deloitte etc. – sau, de ce nu, ONGul d-lui Cumpănașu)? Comisia Europeană și multe guverne europene își auditează, frecvent, propriile politici publice, utilizând entități private cum sunt cele enumerate mai sus. 
      • Reamintesc, scopul auditului este să optimizeze funcționarea, să îmbunătățească serviciile (nu să dea afară angajați). Avem o legislație în acest sens? Avem, măcar ca intenție, elaborarea unui astfel de cadru normativ pornind de la proiecte deja finalizate și audituri / evaluări deja realizate? Nu am văzut. 
    • Reașezarea funcțiilor publice de conducere prin actualizarea indicatorilor de performanță și a fișelor de post pentru întreaga administrație centrală. Scoaterea la concurs în primul an [Oau!!- n.n.] a tuturor posturilor de conducere din administrația centrală, cu proceduri de recrutare și selecție standardizate, transparente, pe bază de merit”. Și aici ar fi de discutat ce înseamnă ”merit”. În plus, oare autorii acestei măsuri au inventariat, măcar, câte legi (inclusiv organice), hotărâri de guvern, ordine de ministru, regulamente și alte acte normative ar trebui modificate pentru a realiza această măsură? Să nu uităm (cum am spus și mai sus) că nu poți evalua, nici măcar funcțiile de conducere, decât pe baza reglementărilor actuale. Singura soluție va fi, în acest sens, cea aplicată de guvernările anterioare (PSD fiind, aici, cel mai tare): modificăm structura guvernului, a ministerelor și a agențiilor pentru a încadra, apoi, pe cine vrem noi. Chiar și așa, estimez că va fi nevoie de mai mult de un an – timp în care nu prea mai poți face altceva: cei vechi, știind că vor fi dați afară, vor sabota; cei noi încă nu sunt. Chiar dacă vor veni câțiva ”oameni noi” (demnitari + în cabinetele acestora), s-ar putea să o dea în bară artistic: am văzut mai mulți miniștri ”mâncați” de aparatul birocratic din ministere decât viceversa.
    • Demararea urgentă a proceselor de transparentizare, de simplificare și debirocratizare și de digitalizare a serviciilor publice”. Aici, problema este că aceste procese (de transparentizare etc.) au fost promise de fiecare guvernare, au fost demarate aproape de fiecare guvernare – dar de la zero, fiecare în legea lui: noi proiecte, cu bani noi, concomitent cu ”omorârea” (sau lăsarea fără resurse) a proiectelor demarate anterior. Aici, mi-ar fi plăcut să văd măsuri concrete cum ar fi: finalizarea Cloud-ului Guvernamental, inter-conectarea bazelor de date, mutarea cât mai multor servicii (și) online (deci, fără a neglija, cel puțin pentru o perioadă de tranziție, serviciile pentru populația fără competențe digitale) și altele asemenea dar, foarte important, cu alocarea de resurse instituțiilor publice pentru a face această trecere. 
    Având în vedere cele de mai sus, nu văd cum vreuna dintre aceste măsuri ”urgente” va putea fi aplicată repede: măsurile propuse (multe dintre ele chiar OK), în toate domeniile, chiar dacă sunt doar intenții, au nevoie de foarte mulți bani și de schimbări legislative fără număr – schimbarea legislației fiind boală cronică a tuturor guvernelor din ultimul timp. Și nu e deloc clar de unde vin acești bani și cum se va schimba legislația. Se dorește, chiar, modificarea Constituției – care nu are cum să se realizeze pe termen scurt. Deci, fie partidul cu pricina nu se așteaptă să ajungă la guvernare și a formulat obiective doar ”să dea bine” la alegători și pentru viitoarele posibile alianțe, fie le-a formulat ”pe bune” – caz în care chiar mi-e frică ce o să se întâmple când (dacă) va ajunge la guvernare. 

    Voi reveni când (și dacă) celelalte partide vor ieși cu programe politice / de guvernare.

    Articole Similare

    Ce-i de făcut?

    După părerea mea, problemele din centrele pentru vârstnici și persoanele cu dizabilități nu țin de legislație, ci de...

    0 Comentarii

    Confirmări/Notificări

    1. Programele politice pe educație și administrație publică. Episodul 2: rămâne cum am stabilit | Serban Iosifescu - […] Pentru că mi-am luat câteva zile de concediu (și oricum am promis), mi-am făcut timp să analizez programele politice…

    Înaintează un Comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *