”Ce mai freamăt, ce mai zbucium!”

Written by serbaniosifescu

19/07/2019

Mă bucur că discuția despre ”citit/scris/socotit” – de fapt, despre competențele cheie versus conținuturi disciplinare – a stârnit multe comentarii, multe țâfnoase, dacă nu de-a dreptul dușmănoase. Comentez, la rându-mi, trei dintre ele: 
”Orice profesor v-ar fi spus că nu poate ține elitele clasei pe loc pentru că el trebuie să se ocupe de alfabetizare celor mai slabi. Distrugi ce e deja salvat. Soluția ar fi repetenția până la terminarea alfabetizării, sau clase separate. Programa e prea încărcată dar trebuie predată, altfel copiii ajung la liceu și habar n-au ce li se predă” 

”Ce zice domnul e sublim, dar n-are cum să fie pus în aplicare, nu dacă se păstrează actuala programă școlară. Am comentat și acolo. Nu poți condamna o clasă întreagă la plafonare pentru că ai câțiva copii mai slabi. Ori se dă examen la clasa a 5-a și cei care nu au cunoștințele necesare rămân în clase separate, ori sunt lăsați repetenți până învață măcar cunoștințele elementare. Părerea mea este că învățământul obligatoriu de 8-10 clase nu face decât să prostească tot mai mulți tineri, pentru că profesorii sunt nevoiți să-i treacă pe toți, indiferent dacă au învățat ceva în școală sau nu. Trebuie reformat sistemul, nu felul în care predau profesorii.” 

”Ca de obicei….profesorul e vinovat! Dar lepra care nu învață? Dar familia? Dar mediul din care provine? Sigur ca da, elevul nostru, stăpânul nostru!” 
Comentarii: 
1. Se vorbește, de peste 50 de ani, de ”predare / învățare diferențiată” (am terminat facultatea în 1980 și am învățat despre). De exemplu, având în vedere că ”elitele” sunt, deja, autonome în învățare, le poți da sarcini de învățare, care pot fi rezolvate independent (individual sau în grup, cu îndrumare minimă, din când în când, din partea profesorului). Ceilalți pot beneficia (și au nevoie de) mai multă atenție din partea profesorului – să nu uităm că influența profesorului este de 3-4 ori mai mare la elevii cu dificultăți de învățare (indiferent de cauză) decât la cei capabili de performanță. Învățarea diferențiată nu înseamnă să ”distrugi ce e deja salvat”, ci să salvezi mai mult decât ”elitele”. În treacăt fie spus, încă o dată, că educația este un drept universal, constituțional, nu numai al ”elitelor”
2. Repetenția nu este soluția, ci este autostrada către abandonul școlar: mai mult de 90% dintre elevii de două ori repetenți, abandonează școala. Repetenția are efecte pozitive (arată cercetările) doar în foarte puține și foarte specifice situații. La fel, limitarea sau eliminarea educației obligatorii este o aberație care nu merită alte comentarii. Este nevoie, în opinia mea, de o mutare a centrului de interes (de la cunoștințele spre competențe cheie funcționale – începând cu cele de literație/numerație – adică de la ”știu” la ”știu cum” / ”știu și aplic”) și de considerarea progresului în învățare ca principalul criteriu de evaluare a calității educației, pe baza principiului ”niciun copil lăsat de izbeliște”: toți trebuie să progreseze, chiar dacă nivelul la care vor ajunge este, prin natura lucrurilor, diferit de la un copil la altul. După părerea mea, dacă nu facem aceste schimbări de politică educațională, vom perpetua proporția mare de analfabetism funcțional încă 100 de ani de acum înainte. 
3. Clasele separate (segregate) pe criteriul ”performanță școlară” sunt nu numai ineficiente (decenii de cercetări au demonstrat acest lucru), ci și ilegale (există un Ordin de Ministru care interzice segregarea în clase separate, inclusiv pe criteriul ”rezultate școlare”). 
4. Programa nu este, peste tot, încărcată, ci noi ne închipuim că e încărcată pentru că o confundăm cu manualul: confundăm obiectivele și competențele cu conținuturile. Nimeni nu ne împiedică, pe baza judecății noastre profesionale, să prioritizăm obiectivele și conținuturile din programe, pe baza capacităților elevilor.
5. Un obiectiv de politică publică poate fi ”niciun elev de liceu fără competențe minime”. Cum se poate face? Folosind cercetarea – de exemplu, ”Efectul 2 Sigma”: Bloom a constatat, acum 35 de ani (!), că elevii obișnuiți instruiți individualizat folosind tehnici de ”mastery learning” au rezultate cu două abateri standard mai bune decât elevii care învață prin metode convenționale de instruire. Având în vedere că o abatere standard, la EN, este de 1-1,5 puncte, înseamnă că un elev de 2, meditat individual, poate ajunge la 5 fără mari bătăi de cap. 
6. Dar, asta înseamnă să te centrezi pe competențe și pe ”stăpânirea” materiei (conceptul de ”mastery learning” are mai bine de 70 de ani ) – ceea ce e foarte greu, când te consideri istoric sau matematician și nu PROFESOR de istorie sau PROFESOR de matematică. 
7. Important este progresul în învățare LA ELEV, nu parcurgerea programei DE CĂTRE PROFESOR. În școală, scopul este învățarea. Predarea este un mijloc, nu un scop. Aici este nevoie de o politică foarte clară de evaluare a profesorului pe această bază. 
8. Nu e vorba de ”vină”, ci de răspundere – mulți profesori ar ști ce au de făcut, dacă ar fi încurajați (și nu descurajați) să acționeze în acest sens. Am remarcat tendința unor profesori de a arunca răspunderea privind rezultatele învățării exclusiv asupra elevului și familiei (”eu am predat, elevul nu vrea”), după cum văd și tendința unor părinți de a arunca răspunderea exclusiv asupra școlii (”eu l-am trimis la școală, de aici e treaba școlii, de ce nu îl învață?”). Important este ca fiecare să-și asume propria parte de răspundere – un contract clar în acest sens ar fi de dorit, cred eu. 
9. ”Lepră”? Familie? Mediul? – desigur, factorii familiali și cei individuali sunt importanți, poate cei mai importanți. Dar, când pornim cu prejudecata că elevii sunt ”lepre” și că vina pentru rezultate o au doar familia și mediul – nu ajungem nicăieri: legea, pornind de la interesul superior al copilului, spune că rolul școlii este să educe, fără discriminare. Ca urmare, în situațiile în care aptitudinile individuale (din cauza unei dizabilități / nevoi speciale), sau mediul de proveniență (sărăcie, nivel scăzut de educație, izolare, absența părinților etc.) sunt deficitare, atunci școala ar trebui să încerce, măcar să încerce, să compenseze aceste deficite – așa cum am spus, în numele interesului superior al copilului: el nu are nicio vină că s-a născut cu o dizabilitate sau într-o familie săracă. Chiar dacă niciun sistem nu reușește să ”salveze”, prin educație, 100% dintre copii, măcar încearcă – unii chiar reușind (se poate vedea, în analiza datelor de la PISA, că sunt sisteme în care diferența de rezultate între școli, indiferent de mediul în care acestea funcționează, este mai mică decât diferența de rezultate în interiorul fiecărei școli). Egalizând rezultatele învățării între școli, ar dispărea și fuga disperată a părinților după școli ”bune”.
10. Elevul nu e ”stăpân”, ci beneficiar: misiunea școlii este învățarea; rolul profesorului este să ”conducă” elevii, pentru ca aceștia a obțină anumite rezultate ale învățării, pe care societatea le consideră dezirabile. Repet, o stabilire clară, pe baze contractuale a drepturilor și obligațiilor fiecărei părți, inclusiv cu obligația de a asigura resursele necesare pentru toate părțile (stat / autoritate publică locală / patron privat + familie). De exemplu, că tot vorbim de masă caldă: în SUA și UK masa caldă de la școală se plătește, obligatoriu, de părinți – cu excepția cazurilor sociale, bine documentate. Pe de altă parte, ”clientul nostru stăpânul nostru” – este vorba, repet, de interesul superior al copilului.

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.