Educația la distanță: lecții învățate?

Written by serbaniosifescu

24/05/2020

Notă: 
Am distribuit, cu acordul coordonatorului și cu permisiunea editurii (pentru care le mulțumesc), contribuția la volumul colectiv: ”COVID, colivia noastră (coord. Laurențiu Șoitu): Iași: Institutul European, 2020.
Până acum, pandemia (sper că) ne-a învățat două lucruri: să ne așteptăm la neașteptat, nesiguranța privind viitorul devenind singura certitudine; nu suntem pregătiți (logistic, material, intelectual și emoțional), ca societate și ca indivizi, pentru acest neașteptat.
Nici acum, după trei luni, nu știm cum va evolua epidemia: politicile naționale se schimbă de la o zi la alta[1], ce e tratament azi este contestat mâine, fake-news zburdă nestingherite și spitalele cedează unul după altul. Nu știm nici măcar dacă și cum se va sfârși pandemia[2] și doar peste câțiva ani vom fi în stare să măsurăm efectele economice, sociale și individuale ale pandemiei, precum și eficacitatea măsurilor luate – de la distanțarea fizică și închiderea școlilor, până la purtatul măștii și curățatul străzilor. Întreaga societate, nu numai școala, a fost prinsă, cum se spune, cu pantalonii în vine… 
Printre altele, pandemia a arătat eșecul spectaculos al politicilor publice educaționale actuale, inclusiv al conceptului de ”școală” și cel privind relația educațională fundamentală, cea între ”profesor” (generic) și ”elev” (tot generic). Au fost spulberate mituri privind educația și am început să ne confruntăm cu situații pe care, anterior, le vedeam doar în filmele science-fiction
Dar asta nu ne împiedică să gândim, îndoindu-ne de tot ce vedem și simțim, pentru că doar așa dovedim că existăm. În cele ce urmează, câteva gânduri ”la cald”, susținute cu surse – mai mult sau mai puțin științifice – care conduc spre ideea că lumea (inclusiv școala) va avea nevoie de o altă ”normalitate” – adică de ceea ce analiștii de la McKinsey numesc ”the next normal[3]: deci, nu vom mai reveni la ”normalul” de dinainte de pandemie, ci ne vom construi o nouă normalitate (despre care, evident, nu avem nici cea mai vagă idee cum va arăta…). 
Voi prezenta, mai jos, ceea ce eu cred a fi lecții de învățat pentru reformarea școlii publice, sub sancțiunea irelevanței, a ineficienței și, în ultimă instanță, a inutilității, chiar dacă am mari îndoieli că există, la nivel social, capacitatea și dorința de a învăța din propriile greșeli (și ale altora). De unde și semnul de întrebare din titlu. 
Mă voi concentra pe trei aspecte: 
Epidemia de COVID 19 spulberă mitul că boala lovește în mod egal. Închiderea școlii va conduce, în lipsa unui răspuns adecvat, la o criză socială majoră, mai ales în privința copiilor săraci[4]. Închiderea școlilor afectează peste 80% dintre copiii din întreaga lume (date oferite de UNICEF), iar consecințele sociale vor fi, fără îndoială, semnificative: 
  • Închiderea școlilor afectează siguranța alimentară a multor familii, școlile fiind, mai peste tot, sursă de hrană și, adesea (nota bene!), singura sursă de hrană sănătoasă. 
  • Întreruperea prelungită a școlii (dublată de lipsa accesului la învățarea online – v. mai jos) duce la scăderea semnificativă a rezultatelor școlare pentru copiii defavorizați. Să nu uităm: copiii defavorizați au mai multă nevoie de profesori buni decât cei favorizați (lucru deja știut). 
  • Condițiile de viață ale acestor copii fac, oricum, homeschooling-ul dificil: de la nivelul scăzut de educație a părinților, la condițiile de locuire, mulți copii neavând nici măcar un colț de masă pentru teme, ca să nu mai vorbim de laptop și de conexiune la Internet. 
  • Populațiile minoritare / defavorizate sunt lovite mai puternic de epidemie: este clară opțiunea atunci când ai de ales între a te izola (și a muri de foame) și a căuta de mâncare și de lucru (renunțând la izolare). Statul în casă este, de fapt, un lux[5]: numai cei bogați își permit să respecte, strict, regulile de distanțare fizică. 
  • Nutriția inadecvată, problemele de locuire (care se vor accentua din cauza crizei economice post-epidemie) și carențele mai mari de educație vor pune o presiune sporită pe sistemele de asigurări sociale (și așa sub presiune din cauza îmbătrânirii populației). 
Epidemia de COVID 19 a spulberat și mitul democratizării educației prin învățarea online. Există analize care arată, deja, că învățarea la distanță (preponderent online) a confirmat[6] și chiar a accentuat[7] marile disparități în furnizarea serviciilor educaționale, închiderea școlilor afectând, cu precădere, familiile sărace și minoritățile, în privința: 
  • Accesului la tehnologie – la terminale și, mai ales, la internet de mare viteză: ”un elev care nu a deschis niciodată un Chromebook nu poate începe o conversație online și nu am cum să-l ajut, ca profesor”[8]. Nici în România situația nu este mai roz, existând mari disparități în privința conectării la Internet[9]
  • Procentului profesorilor care au trecut la derularea unor activități de învățare online – mult mai mic în școlile defavorizate.
  • Procentului elevilor, care au putut fi implicați în activități de învățare online – mult mai mic în comunitățile defavorizate. Inclusiv ”chiulul” de la lecțiile online este mai mare la elevii defavorizați, chiar dacă există echipamente și conexiune la Internet. 
  • Capacității de a oferi lecții în regim sincron (comunicare audio, video și transmiterea de materiale și feedback în timp real), mult redusă în școlile defavorizate. 
  • Varietății mijloacelor de comunicare utilizate de elevi și de profesori – mult redusă în școlile defavorizate. 
  • Modului de distribuire a materialelor de învățare: distribuire online (pentru școlile din comunități favorizate) versus distribuire directă (preluarea materialelor tipărite sau pe suport electronic în persoană – de către elev sau părinte – în comunități defavorizate). 
  • Asigurării dreptului la educație pentru elevii cu dizabilități sau cu dificultăți de învățare (în mare pericol de a nu putea continua învățarea online), prin lipsa auxiliarelor curriculare adaptate și a tehnologiilor asistive[10]
Epidemia de COVID 19 a scos în evidență marile probleme ale învățării online (care s-a dovedit, încă o dată, că nu e panaceu). În afara problemelor identificate și documentate anterior [11], au apărut și probleme noi: 
  • Elevii se simt copleșiți, izolați, foarte stresați, nemotivați și nu se pot concentra pe esențial, în lipsa unui sprijin adecvat, în timp real[12]
  • Învățarea online este mai puțin eficientă la vârste mici (aici existând și efecte negative mai accentuate datorate expunerii la ecran, mai ales în privința competențelor lingvistice)[13]
  • Prea mult online strică, acest ”prea mult” începând, deja, să fie cuantificat[14]
  • Învățarea online este mai puțin eficientă decât blended-learning și nu este eficientă în cazul copiilor defavorizați (deci, repet, nu poți combate inechitățile din sistemul școlar mutând școala online)[15]
  • S-au înmulțit problemele legate de evaluarea rezultatelor învățării – având în vedere că, până acum, clienții educației online erau, mai ales, adulții și nu copiii[16]
  • Softurile de teleconferință, folosite pentru predare și pentru comunicare în timp real, au mari probleme legate de administrare și de securitatea datelor și a comunicării, unele școli chiar interzicând astfel de aplicații[17]
Mai putem adăuga (fără a comenta) și câteva probleme generale, care vor afecta, cu siguranță, și școala: 
  • Supraabundența informațională și ascensiunea fakenews
  • Limitele evidente ale creșterii economiei bazate pe consum – cu implicații educaționale (de exemplu, necesitatea regândirii importanței educației pentru dezvoltare durabilă). 
  • Finanțarea serviciilor publice în condiții de criză economică post-pandemie. 
Chiar dacă nu toată lumea pare convinsă că închiderea școlilor reduce semnificativ propagarea și, mai ales, mortalitatea cauzată de acest virus[18], este acceptată idea că provocările descrise mai sus (și altele, care sunt și vor mai fi, cu siguranță, identificate) vor duce la regândirea educației și la reconfigurarea școlii. 
Cei care analizează viitorul școlii oscilează între speranța că ”normalitatea”, așa cum o înțelegeam înainte de pandemie, va fi restabilită (dar nu mai devreme de doi ani de acum înainte), și ideea că nu vom mai reveni niciodată la acea normalitate – deci vom avea acel ”next normal” menționat mai sus. 
Se prefigurează, deja, câteva nevoi de schimbare a școlii, indiferent dacă se va reveni sau nu la vechea normalitate: 
  • Disparitățile sociale și cele digitale vor fi abordate, simultan[19]: disparitățile digitale (”digital divide”) nu pot fi separate de disparitățile și inegalitățile economice, sociale, rasiale și etnice, de cele dintre țări și continente. Deci, ele trebuie abordate împreună: justiția socială înseamnă, tot mai mult, și justiție digitală. 
  • Serviciile sociale vor fi mai puternic integrate cu cele educaționale. Întrucât peste tot, în lume, a fost legiferat și (presupunem că) se respectă principiul interesului superior al copilului, pornind de la faptul că nu întotdeauna familiile sunt în stare să satisfacă nevoile de bază ale copiilor, este imperios necesar ca societatea, prin școală (ca loc în care copilul își petrece cea mai mare parte a timpului, după cel petrecut în familie) să abordeze și nevoile de bază ale copilului – nutriție, sănătate, locuire adecvată, siguranță fizică și psihică – cu precădere pentru copiii/elevii vulnerabili (la noi, de exemplu, cei săraci, din mediul rural, cu dizabilități, de etnie romă). Legiuitorii locali și naționali ar trebui să ia în considerare furnizarea unui venit regulat / permanent pentru gospodăriile cu copii, cel puțin în perioada iminentei crize economice, pentru a preveni creșterea sărăciei în rândul copiilor. 
  • Învățarea online va deveni parte integrantă a activității școlare. Pentru aceasta, este nevoie de o mult mai mare flexibilitate în planificarea și desfășurarea activităților de învățare și, desigur, de îmbunătățirea competențelor profesorilor și elevilor de a colabora online. Profesorul, indiferent de nivelul de învățământ, va trebui să își adapteze materialele de învățare, concomitent, pentru elevii cu și fără acces la învățarea online – cel puțin pentru o perioadă de tranziție. Totodată, sunt necesare programe masive de dotare, la nivel național și local, pentru asigurarea echipamentelor necesare și a conexiunii la Internet (pentru școli, profesori și elevi), precum și programe, la fel de cuprinzătoare, de îmbunătățire generală a competențelor digitale (reamintim, competențe cheie) pentru profesori și elevi. 
  • Învățarea online va fi extinsă. Se încearcă, prin modalități noi și inovative, extinderea învățării online, de exemplu, pentru educația fizică sau pentru formarea deprinderilor și abilităților profesionale prin exerciții și activități practice de tip ”hands-on skills learning[20] realizate la domiciliu, folosind simulatoare și aplicații de pe smartphone
  • Profesorii se dovedesc a fi de neînlocuit și esențiali pentru învățare – oamenii și-au dat seama că școlile nu sunt doar clădiri, clase și lecții, cât de greu este să fii cadru didactic și că profesorii sunt oricum prost plătiți. 
  • Copiii / elevii cu dizabilități sau cu tulburări specifice de învățare se vor bucura de o atenție deosebită[21] întrucât, conform tuturor studiilor realizate, sunt cei mai afectați de mutarea școlii online. Pe lângă dezvoltarea tehnicilor asistive digitale, va fi necesară atât dezvoltarea unor aplicații speciale pentru părinți (care, în aceste situații, pot deveni ”profesori de urgență”), cât și regândirea activității profesorilor itineranți și de sprijin (v. mai jos). 
  • Relația școală-familie va fi regândită. În multe cazuri, părinții s-au dovedit resurse educaționale valoroase, devenind, chiar, ”profesori de urgență”[22]. Desigur, doar părinții educați și care dispun de resurse materiale și de timp au putut juca acest rol. 
  • Efectele negative ale expunerii la ecran vor fi analizate și luate în considerare, mai ales pentru copiii mici. Ca urmare, învățarea online va fi redusă mai ales la educația timpurie și în primii ani ai învățământului primar.
  • Vor fi oferite, sistematic, copiilor / familiilor fără posibilități de învățare online, servicii educaționale compensatorii sau complementare, pornind de la faptul că nu toți părinții au nivelul de educație, motivația și resursele financiare necesare pentru a asigura participarea copiilor proprii la învățarea online și pentru a-i sprijini în cadrul acestui proces. Ca urmare, sunt necesare: 
  1. Identificarea familiilor fără posibilități de învățare online. 
  2. Asigurarea accesului la educație, prin mijloace clasice, pentru copiii fără posibilități de învățare online, cu respectarea regulilor de distanțare fizică, inclusiv în perioadele de închidere a școlilor (prin profesorii școlii sau prin profesori itineranți și de sprijin, prin activități derulate în școli doar pentru acești elevi, prin școli de vară, cu ajutorul mijloacelor de transport școlar etc. – v. mai jos). 
  3. Dezvoltarea puternică a programelor de educație parentală. 
  • Managementul școlii va fi regândit. Vor fi necesare măsuri de tip administrativ, cu caracter permanent, chiar din momentul în care școlile vor fi redeschise. De exemplu[23]
  1. Asigurarea distanțării fizice între elevi prin remobilarea sălilor de clasă și prin învățarea în schimburi[24]
  2. Alternarea perioadelor de prezență fizică la școală cu cele de învățare online, de acasă (în ”calupuri” de două săptămâni, de exemplu). De asemenea, vor putea fi alternate perioade de prezență intensivă la școală (6-8 ore/zi) cu perioade de frecvență redusă și cu realizarea unor sarcini de învățare acasă (lecții online, proiecte personale etc.). Însuși conceptul de ”orar” al școlii și al elevului va suferi mutații semnificative 
  3. Decalarea pauzelor (inclusiv a pauzei de masă), pentru ca elevii să nu se poată aduna în grupuri mari. 
  4. Limitarea drastică a mutării elevilor dintr-o clasă în alta sau în ateliere, laboratoare sau cabinete. Deci, se va trece de la aducerea elevilor la resurse, la aducerea resurselor la elevi. 
  5. Regândirea transportului școlar – care va putea fi folosit, de exemplu, pentru distribuirea de alimente sau a materialelor de învățare tipărite (unde învățarea online nu este posibilă), ca ”hot-spots” pentru accesul la Internet și chiar ca săli de clasă / de consultații improvizate. 
  6. Limitarea sau regândirea activităților care adună mulți elevi, copii sau adulți (de exemplu, concursurile sportive, concertele, ședințele, consiliile profesorale, programele de formare, ceremoniile – de deschidere a anului școlar sau de absolvire – etc.) prin utilizarea teleprezenței. 
  7. Luarea unor măsuri draconice de curățenie și spălatul des pe mâini – desigur, cu asigurarea resurselor necesare. 
  8. Organizarea unor școli de vară și a învățământului seral pentru recuperarea rămânerilor în urmă – mai ales pentru elevii fără acces la învățarea online[25]
  9. Întărirea capacității manageriale pentru a gestiona atât aspectele de mai sus (descrise, deja, ca un ”coșmar al planificării”), cât și altele – de exemplu, înregistrarea ”prezenței” la activitățile de învățare online sau evaluarea online a rezultatelor învățării. 
  10. Regândirea finanțării școlilor, mai ales în condițiile în care sursele obișnuite (cum ar fi, în România, TVA) se vor reduce simțitor ca urmare a crizei economice din timpul și de după pandemie[26]. Resursele existente vor trebui folosite cu parcimonie, vor fi reduse anumite cheltuieli, fondurile vor fi redistribuite și va fi nevoie de surse noi de finanțare. 
  • Regândirea evaluării rezultatelor învățării, pe mai multe direcții: 
  1. Regândirea unor probe de evaluare pentru aplicare online – inclusiv pentru examene naționale și admiterea în învățământul superior[27]
  2. Eliminarea corigenței și a repetenției sau trecerea la o evaluare cu două trepte (”admis” / ”respins”) în cazul unor perioade lungi de închidere a școlilor.
  3. Schimbarea criteriilor de evaluare și extinderea evaluării dincolo de performanța academică. De exemplu, inițiativa ”Să dăm fiecărui copil câte un 10: ai supraviețuit, te-ai descurcat, ți-ai ajutat familia!”[28]
  • Regândirea activității profesorului – inclusiv a normei didactice[29] – prin introducerea obligației de a proiecta, realiza și evalua activități de învățare online, de a comunica, periodic, cu elevii și cu familiile în perioadele de închidere a școlii, de a acorda sprijin individual online sau offline fiecărui elev etc. 
  • Considerarea, în planificarea și realizarea activităților de învățare, a motivației pentru învățare: ”Pentru a asigura implicarea personală și ’sentimentul comunității’ în sesiuni virtuale live, e nevoie de planificare și, mai ales, de follow-up”[30]
  • Acordarea unei importanțe sporite sănătății mintale a copiilor, a familiilor lor și a profesorilor, precum și învățării sociale și emoționale, inclusiv prin dezvoltarea consistentă a serviciilor de consiliere (pentru elevi, părinți și profesori). 
  • Testarea frecventă pentru COVID-19 a copiilor și cadrelor didactice – cel puțin până la apariția unui vaccin funcțional și atunci când (nu dacă) va apărea un nou vârf epidemic. 
Și, în încheiere, ”bomboana de pe tort”: prin ”distanțarea socială” (sic!) ramuri întregi economice au intrat în stand-by și chiar în colaps. Nivelul șomajului a crescut la cote amețitoare, neatinse vreodată în istorie[31]. Locurile de muncă pierdute sunt din sectoare economice diferite, dar au un numitor comun: sunt, preponderent, calificări înguste și/sau de nivel redus – cum sunt cele oferite, la noi, de școlile profesionale (inclusiv prin învățământul dual). 
Ca urmare, au apărut multe semne de întrebare privind viitorul formării profesionale: Ce fel de calificări trebuie să formăm? Mai sunt calificările de nivel 1, 2 și 3 necesare și sustenabile pe piața muncii, mai ales în condiții de criză? Mai sunt școlile profesionale necesare? Ce competențe sunt mai importante, pentru viitor, în condițiile unei economii volatile și ale unei piețe a forței de munca impredictibile: competențele profesionale sau competențele cheie[32]? Sau un număr mic de meta competențe[33]? Sau chiar o ”supra-meta-competență”[34]? Nu știm. Dar nu ne împiedică nimeni să gândim. Și să învățăm. 
Note și bibliografie:
[1] Vezi, de exemplu, tribulațiile privind ”imunizarea de turmă” sau purtatul măștii de protecție. 
[6] Deja analizate și răs-analizate pe plan național și internațional, de mai multe decenii, dar puțin luate în seamă de decidenți în elaborarea politicilor publice în educație. 
[13] Mai jos, rezultatelor unei meta-analize: mutatul educației online duce la creșterea timpului de expunere la ecran care, se știe, are efecte negative asupra dezvoltării competențelor cheie lingvistice, mai ales la copiii mici. Pe de altă parte, la cei mari, o expunere moderată de calitate, la copiii de vârstă școlară și în funcție de anumite criterii (prezentate în articol) poate avea efecte benefice. 
[24] Învățatul în schimburi este o raritate în școlile din alte sisteme. Să vedem, la noi, cum se vor descurca, în astfel de situații, școlile ”de fițe”, preferate de părinții cu bani și ifose, de obicei cele mai aglomerate în mediul urban 
[27] https://edsource.org/2020/sat-and-act-plan-at-home-college-admissions-exams-during-health-crisis/629182. Și la noi, mai multe universități au anunțat posibilitatea susținerii online a probelor de admitere în 2020. 

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.