Definirea problemei

În fiecare an ne lăudăm cu ”școlile de elită”, cu rezultate foarte bune la examene și evaluări naționale, remarcând, totodată, eforturile, adesea disperate, ale părinților pentru a-și înscrie copiii la aceste școli. Din cealaltă perspectivă, a părinților care nu și-au putut înscrie copiii acolo sau a elevilor care fac mai greu față cerințelor, sunt școli ”de fițe”, care se laudă cu niște rezultate care nu sunt ale lor (sunt datorate calităților personale ale elevilor și familiei, inclusiv bani și meditații) și în care mulți elevi și părinți (chiar profesori) își etalează, cu aroganță, banii, influența și puterea, mașinile scumpe și hainele ”de firmă”. Ambele perspective sunt justificate, fiind două fețe ale aceleași monede.

Această situație este recunoscută în studii și rapoarte naționale și internaționale, inclusiv privind rezultatele la PISA, care arată faptul că avem un sistem școlar profund segregat pe bază de rezultate. De fapt, în România există două sisteme școlare: unul minoritar, cu rezultate bune și foarte bune, altul majoritar, cu rezultate de la slabe spre foarte slabe.

Aceste disparități pot fi întâlnite în majoritatea sistemelor școlare: de exemplu, se poate analiza, pe baza rezultatelor la PISA, situarea sistemelor de învățământ în funcție de anumiți indicatori privind echitatea, cum ar fi variația rezultatelor în interiorul școlii, comparată cu variația rezultatelor între școli. Acolo unde prima mărime este egală sau mai mare decât a doua, sistemul este echitabil și incluziv; cu cât diferența între școli este mai mare decât diferența în interiorul școlii, cu atât sistemul este mai inechitabil. În această privință, România nu stă deloc bine: sistemul este descris ca profund inechitabil, inclusiv în privința școlilor de stat (la care mă voi referi în această postare).

La fel, există școli selective peste tot în lume – fie pe față (de exemplu, în Anglia, toate fiind școli private), fie pe baza aceluiași mecanism (circumscripție școlară bogată și educată versus săracă și needucată, de exemplu Franța), fie prin mecanismul de finanțare (de exemplu SUA:  școlile fiind finanțate din taxa pe proprietate, este logic ca districtele cu proprietăți scumpe să aibă mai mulți bani decât districtele cu proprietăți ieftine). Dar nicăieri în lume atenția decidenților și a mass media nu se îndreaptă, aproape exclusiv, spre aceste școli.

Pentru a vedea ce sunt aceste școli ”de elită” / ”de fițe” și cum au dobândit acest statut, să facem, întâi, o recapitulare sumară a factorilor care contribuie la obținerea rezultatelor învățării.

Factori determinanți

Cea mai mare influență o au factorii personali (de exemplu, existența sau nu a unei dizabilități) și cei care țin de familie – respectiv ceea ce OECD a cuantificat în indicele statutului economic, social și cultural al familiei (”index of economic, social and cultural status”). De exemplu, s-a constatat că există foarte mari șanse (estimate până la 85%) ca nivelul de educație, al veniturilor, al calificării profesionale, al averii personale etc., al copiilor, să-l reproducă (când ajung adulți) pe cel al părinților. Ultimele cercetări (de exemplu, cele pe ”big data” ale lui Raj Chetty) arată o influență combinată a factorilor familiali și comunitari – respectiv ”efectul codul poștal”: ”spune-mi codul poștal al adresei de domiciliu și eu îți spun cât vei trăi, ce câștiguri vei avea peste 30 de ani, dacă vei avea o familie și locuință, dacă vei fi sănătos sau în pușcărie etc.”.

Din școală, factorul cu cea mai mare influență este profesorul, impactul acestuia fiind estimat până la peste 50 de puncte procentuale diferență, în trei ani, la teste standardizate, între elevii cu profesori buni și cei cu profesori slabi. Același Raj Chetty a calculat și impactul profesorului bun asupra câștigurilor anuale, ca adult (câteva mii bune de dolari pe an). De remarcat este și faptul că impactul profesorului este mult mai mare (de circa 4 ori, conform cercetărilor) asupra copiilor din medii defavorizate.

Abia după mediul de proveniență și profesori urmează influența bazei materiale (facilități, echipamente, resurse curriculare, mediul fizic) și a capacității manageriale – o constatare ignorată de politicieni, care vorbesc numai de tablete, platforme de învățare, manuale și altele asemenea.

Pornind de aici, putem analiza cum s-a ajuns la aceste mari diferențe de rezultate între școli, analizând cei trei factori menționați, concluzia (pe care o voi argumenta în continuare) fiind că, pornind de la anumite oportunități de (auto)selecție a elevilor și a familiilor acestora, rezultă un proces de concentrare a copiilor / tinerilor cu capacitate de învățare și de obținere a rezultatelor, care atrage după sine o (auto)selecție a profesorilor și, concomitent, o îmbunătățire considerabilă a resurselor financiare, materiale și logistice deținute de către școală.

Categorii de școli ”de elită” / ”de fițe”

Prima categorie este reprezentată de liceele de prestigiu (existente în fiecare oraș mai răsărit), care colectează ”crema” elevilor de gimnaziu, prin mecanismul de repartiție (mai mult sau mai puțin) computerizată. Motivele pentru care optează elevii și familiile lor pentru aceste licee:  pentru că au ”prestigiu” și ”rezultate” – care vin, de cele mai multe ori, din istorie (multe fiind ”centenare”). Având în vedere corelația puternică între rezultatele la evaluarea națională și statutul economic, social, cultural și educațional al familiei, elevii cu medii mari, care intră la aceste licee provin, de regulă, din familii educate, cu bani, putere și voce.

Nu ar fi nimic rău în asta, dacă ciclul inferior al liceului nu ar fi învățământ obligatoriu – care, prin lege, nu ar trebui să fie selectiv și discriminatoriu. În plus, pentru a asigura ”pâinea” profesorilor, bani mai mulți (întrucât, mai mulți elevi = mai mulți bani) și bazin de recrutare ”verificat”, aceste licee își înființează gimnazii (unele chiar învățământ preșcolar și primar). Nefiind școli de circumscripție, liceele își selectează elevii prin diverse probe de matematică, de limbă străină etc., chiar dacă, repet, este vorba de învățământul obligatoriu. Totul, cu binecuvântarea Ministerului, care a permis învățământ obligatoriu de stat fără circumscripție și funcționarea unor clase segregate – pe motiv de ”intensiv”, ”profil de dans și bune maniere” etc….

Și se ajunge, inevitabil, la abuzuri – de exemplu, cazul de acum câțiva ani din Brașov, relatat în mass media, privind liceele care au impus părinților elevilor din gimnaziu, prin contractul de școlarizare, să-și ia copiii din școală dacă mediile lor coboară sub un anumit prag.

În context, a da posibilitate acestor licee să-și selecteze singure elevii (cum spune ”România Educată”), va duce la adâncirea segregării, dar și la coborârea ei la vârste mai fragede, atunci când liceele au și gimnazii: ce va împiedica profesorii să exerseze, cu elevii de clasa a VIII-a, probe similare cu cele date la examenul propriu de admitere?

A doua categorie de școli ”de elită” / ”de fițe” segregate este reprezentată de anumite școli gimnaziale, care există în mai toate orașele (cu excepția, poate, a ”orașelor dormitor” din apropierea marilor centre urbane).  Le voi analiza din trei perspective (populația școlară, cadrele didactice și baza materială), încercând să arăt cum anume aceste școli devin renumite, frumoase și bogate, în condițiile în care mecanismul de finanțare este egalitar.

Cum apar aceste școli

In multe cazuri, vorbim, cel puțin inițial, de o segregare rezidențială: pur și simplu, acele școli sunt situate în cartiere bogate sau locuite, preponderent, de categorii profesionale cu nivel înalt de educație și calificare. Ca exemplu, pot da, în București, școlile din anumite zone din nordul Capitalei (zona Kiseleff-Primăverii-Herăstrău), cele din zona centrală (Piața Amzei, Piața Romană, Universitate) sau din Cotroceni. Evident, elevii acestor școli, proveniți din familii înstărite și educate, obțin rezultate bune la evaluări, iar părinții (care, în genere, știu valoarea unei educații de calitate) sunt mulțumiți și fac reclamă școlilor respective.

Treptat, rezidenților (care, trebuie spus, devin, cu timpul, din ce în ce mai puțini, din motive obiective ce țin de evoluțiile demografice), li se adaugă elevi veniți din afară: să nu uităm că regulamentele permit înscrierea elevilor din afara circumscripției, dacă mai sunt locuri libere după înscrierea elevilor din circumscripția proprie. Trebuie subliniat faptul că vorbim, de regulă, tot de elevi din familii bogate și educate, cu interes în educație și cu posibilitatea unei navete zilnice. În treacăt: studiile arată că politicile de alegere a școlilor de către părinți nu au îmbunătățit mobilitatea socială, ba chiar au adâncit decalajele și segregarea școlară. Motivul este simplu: de aceste mecanisme au beneficiat, cu precădere, cei înstăriți, întrucât nu e suficient să ai dreptul să-ți înscrii copilul la o anumită școală, ci trebuie să ai și motivație (scăzută la părinții din categoriile defavorizate) și posibilități (cei defavorizați nu au bani de bone sau să plătească transportul).

În context: în ultimii 20 de ani, procentul elevilor din mediul rural cu părinți cu studii superioare s-a înjumătățit (ajungând sub 1%). Părinții cu educație și cu posibilități materiale, oricum puțini în mediul rural autentic (nu vorbesc de Corbeanca și altele asemenea), și-au trimis copiii la o școală din oraș – de regulă ”cu prestigiu” (având în vedere că vin cu medii mari). Ca o confirmare a acestui fapt, se pot vedea, pe de o parte, numărul mare de elevi rezidenți în județul Ilfov, înscriși la școli bucureștene și, pe de altă parte, rezultatele comparative la evaluări și examene naționale, între Ilfov (tot timpul pe ultimele locuri) și București (constant pe primele locuri), decalajele fiind cauzate tocmai de migrarea elevilor ”buni” la școli din București.

De remarcat că situația pare fluidă (spun ”pare”, pentru că nu cunosc cercetări în acest sens și mă bazez doar pe câteva cazuri cunoscute). De exemplu, unele cartiere selecte din timpul comunismului au sărăcit sau și-au schimbat compoziția demografică, iar școlile din acele cartiere și-au pierdut, treptat, statutul de ”școală bună”. Pe de altă parte, sunt și școli care au devenit, în ultimii ani (sau tind să devină), ”de elită”/”de fițe”, în urma unui proces de ”gentrificare” (analizat de cercetători, având mecanisme cunoscute: mutarea familiilor cu bani, creșterea prețurilor la locuințe și utilități, plecarea celor cu venituri mici etc.). Ca exemplu, zona Voluntari-Pipera-Iancu Nicolae de lângă București, ”raiul” școlilor private, dar cu învățământ public rămas cam de izbeliște.

Rezultatele bune duc la creșterea faimei acestor școli și, corelativ, a presiunilor pentru a primi elevi din afara circumscripției. Părinții, în căutarea unor școli bune, sunt dispuși să facă aproape orice pentru a-și înscrie copiii în școala dorită, inclusiv practici ilicite, generatoare de corupție: apeluri disperate la pile și cunoștințe din școlile respective, din inspectorate sau de la Minister; mutații fictive de ”flotant” (contra cost) în circumscripțiile respective; cadouri consistente pentru directori, educatoare și învățători etc. În privința acestui din urmă aspect avem un folclor fabulos, respectiv zvonuri privind directori și profesori care acceptă elevi din afară doar contra unei sume care poate ajunge la 2000-3000 EUR de căciulă, alții care aranjează vize de flotant contra cost (200-700 de EUR), care primesc cadouri exorbitante (de exemplu, legenda privind cadoul primit de o învățătoare, dintr-o școală bucureșteană: un Logan în leasing) etc.

Ca urmare, directorul unei astfel de școli, cu pile cel puțin la ISJ/ISMB (adesea, pentru că a ”servit” bine, înscriind copiii care vin cu recomandare de la inspectorul X sau Y), obține ușor aprobarea pentru clase suplimentare sau pentru suplimentarea numărului de elevi din acele clase. Practica respectivă se propagă la nivel de colective, ”bătălia supremă” fiind dată la înscrierea la clasa pregătitoare – întrucât, de regulă, o clasă deja formată continuă să funcționeze, cu aceeași compoziție, până la sfârșitul ciclului respectiv.

Și totul, cu sub ochii și cu complicitatea inspectoratelor și a Ministerului. A Ministerului, pentru că toate metodologiile de înscriere a elevilor (inclusiv cea în vigoare) permit derogări în privința numărului de clase și al elevilor din clase, ”în cazuri bine justificate”, dar fără a stabili criterii clare pentru acordarea derogărilor respective. Iar inspectoratele, nu numai că trec cu vederea aceste practici, ci chiar pun pile puternice, pentru ca anumiți elevi, de regulă din afara școlii, să fie primiți la anumite învățătoare (sau în cele mai ”curate” clase).

De multe ori, nici nu mai este nevoie de aprobare pentru suplimentarea numărului de clase sau de elevi: inspectoratul aprobă, de la început, un număr inițial de clase fără nicio legătură cu situația reală. Întrucât respectivele colective oricum nu se pot face doar cu elevii din circumscripție, ”bietul” director (care a greșit în estimări sau a fost indus în eroare de părinți…) trebuie să primească elevi din afară pentru a face clasele și a putea asigura catedrele profesorilor, pe baza încadrării deja aprobate, de același inspectorat…

Iar segregarea continuă în jos, la repartizarea elevilor pe colective, punând în față ”cererile părinților pentru anumiți învățători”. De altfel, această practică este întâlnită în foarte mule școli (de fițe sau nu), atunci când fac clase ”speciale”, ”intensive”, ”cu program de…” sau segregate (în funcție de nivelul de educație și de venituri al familiei) – respectând, chipurile, ”alegerea părinților”. Urmarea este că avem, deși practica este ilegală, nu numai școli de fițe, ci și clase de fițe. Subliniez faptul că practica nu a dispărut, chiar dacă legea o interzice (de câțiva ani), ceea ce confirmă complicitățile sau ochii închiși dinspre Minister și inspectorate.

Mai mult, mi-au fost aduse la cunoștință situații de presiuni ale directorului, profesorilor și chiar din partea părinților, pentru ca elevii cu dizabilități, săraci sau de etnie romă (din circumscripție, să fim bine înțeleși) să plece din școala respectivă (”nu face față, i-ar fi mai bine într-o altă școală, unde nu-i atâta exigență”; ”aici, va rămâne sigur repetent”; ”deranjează clasa și pe ceilalți copii”; ”e indisciplinat”). În alte situații, școlile au refuzat înscrierea acestor elevi, pe diverse motive (”nu avem voie”, ”depășim cifra aprobată de școlarizare” etc.), aceleași motive nefiind invocate în cazul elevilor cu pile. În plus, în timp ce transferul de elevi între licee este reglementat și mai greu de fraudat (dar nu imposibil: de exemplu, cu adeverințe medicale), transferul între gimnazii scapă, de regulă, ”sub radar” (și devine, astfel, încă o sursă posibilă de corupție).

Ca urmare, aceste școli devin ”curate” (în sens de omogene în privința indicelui de statut economic, social și cultural menționat mai sus) – voi explica termenul, mai jos).

Profesorii

Școlile respective, pentru că au rezultate bune la evaluări și examene (punctate și în cariera didactică), întrucât au elevi capabili să învețe, motivați și cu părinți înstăriți și educați, sunt preferate, evident, și de profesori. Ca urmare, este o concurență acerbă (și, de multe ori, neloială) pentru a preda în ele, beneficiile fiind numeroase.

În primul rând, profesorii (care lucrează, repet, cu elevi selectați și motivați) fac ”minuni”, elevii lor având note mari la clasă și la evaluări naționale, ceea ce le crește prestigiul. Ca urmare, ei pot concura, cu succes, pe baza rezultatelor obținute, la diferite avantaje (de exemplu, ”gradația de merit”) și la competiții naționale și internaționale de tipul ”profesorul anului”. Chiar își pot permite să inoveze, susținuți, fiind, și de părinți (atât financiar, pentru diversele achiziții necesare, cât și în privința abordărilor inovative). Pot, de asemenea, organiza festivaluri, concursuri, excursii și alte activități extracurriculare, care îi fericesc atât pe copii, cât și pe părinți. În plus, nu sunt probleme cu absenteismul și cu abandonul școlar.

De acest ”paradis profesional” beneficiază nu numai titularii școlii respective: suplinitorii (la mâna directorului, totuși, prin ”continuitate”), dacă sunt cuminți, pot funcționa ani buni pe o catedră rezervată într-o școală de acest fel. Aceasta, pentru că în astfel de școli au catedrele rezervate diverși funcționari din Minister sau inspectori, uneori cu zecile de ani.

Mulți dintre profesorii cu rezultate, de la școlile cu rezultate (condiții cumulative) ajung directori, metodiști, inspectori, funcționari în Minister și chiar parlamentari, mulți propagând modelul elitist și inechitabil de educație din școala lor la nivel de localitate, de județ și chiar național. Ei consideră și afirmă public că toți elevii sunt motivați și au tot ce le trebuie, de la natură, de la părinți și de la partid – pardon, de la stat, pentru a obține rezultate bune. Dacă nu sunt obținute rezultatele, înseamnă (spun acești profesori) că elevii nu vor, sau părinții lor nu se interesează – că sunt încuiați, că a scăzut interesul pentru școală în rândul tineretului etc. Tot ei susțin și că avem un sistem de învățământ performant și echitabil.

Evident că un astfel de model de carieră poate genera corupție, în absența unor mecanisme (sa a voinței) corective și de feedback: de la declararea sau nu, de către director, a catedrelor vacante și viabile, până la detașări și supliniri, toate pe ”ochi frumoși”.  Nu mai vorbesc de banii de mese și de cadouri pentru inspecții, din ”fondul școlii” – inspecții încheiate, desigur, numai cu rezultate la superlativ. Întrucât tot lanțul de decizie gândește la fel, cel care nu intră în joc sau denunță o astfel de practică ilicită este rapid redus la tăcere – prin mecanisme cvasi-legale: calificative slabe, împiedicarea înscrierii la gradație de merit, comisii de disciplină, inspecții ”de specialitate” și diverse alte șicane.

Treptat, aceste școli ajung să dețină resursa umană cea mai calificată, pentru că aici se înghesuie (și sistemul permite, chiar încurajează această practică) profesori cu grade, doctorate, vechime, gradații de merit etc. De exemplu, rezultatele la Bacalaureat se corelează puternic cu procentul profesorilor cu doctorat existenți în școală – chiar dacă doctoratul respectiv este strict în specialitate și nu are nimic de-a face cu profesoratul.

Părinții

Părinții elevilor din aceste școli sunt din clasa de mijloc, corporatiști și liber profesioniști, funcționari publici de nivel mediu și superior (deci, cu bani și/sau putere) și știu valoarea educației pentru soarta copiilor lor. Acest lucru se vede din motivele invocate pentru alegerea școlii: ”Vreau să dau copilului tot ce se poate mai bun, chiar dacă statul nu o face, deși este dator”; ”Până dă primăria, copilul meu termină școala”. Deci, părinții sunt dispuși la eforturi pentru a obține loc în aceste școli și la cheltuieli – inclusiv cumpărând (pe bune) auxiliare curriculare, făcând presiuni pentru ca învățătorii și profesorii să facă ”din Gazetă” (Gazeta Matematică – n.n.), solicitând meditații, contra cost, ale profesorilor cu elevii proprii (inclusiv plătindu-i la after-school-uri private) etc.

Totodată, pe de altă parte, este dureros să constați cât rasism, elitism, aroganță și dispreț există în rândul unor părinți (dar și profesori) din aceste școli. Al doilea motiv pentru care sunt preferate aceste școli (adesea ascuns sau declarat cu jumătate de gură) este, așa cum am spus mai sus, că sunt ”curate”, adică fără ”nespălați” sau ”sărăntoci” (care miros urât), fără ”țigani” și ”handicapați”:  ”pentru copilul meu vreau un anturaj decent”; ”vreau să nu aibă în clasă derbedei și țigani, de la care învață numai rele”, ”nu vreau să fie întuneric în clasă” etc. – toate aceste ”argumente” fiind auzite de mine, în diferite discuții cu părinți și profesori.

Părinții din școlile respective, cu putere și influență, sunt și cei mai vocali în mass media și social media, de ajungi să crezi, de exemplu, că toate școlile din România sunt ultra-aglomerate – ceea ce e fals, majoritatea învățând într-un schimb și chiar având spații neutilizate (peste jumătate dintre școlile rurale). Doar o mână de școli învață în trei schimburi (9 din peste 300, în București, unde se face cel mai mult caz – deci 3%) sau au nevoie de containere. Mai toate aceste școli (sunt, desigur, și excepții) sunt aglomerate pentru că sunt ”de elită” / ”de fițe”, nu din cauze obiective (de exemplu, demografice).

Migrarea elevilor ”buni” spre aceste școli este dovedită și de faptul că, în mediul urban, rezultatele la evaluări și examene naționale să se coreleze pozitiv cu numărul de elevi din clase. Da, repet: cu cât sunt mai mulți elevi în clasă, cu atât rezultatele sunt mai bune.

În timp, după 15-20 de ani cu ”rezultate”, faima școlii este dusă mai departe nu numai de părinți, ci și de absolvenți care, și ei, ajung în poziții bine remunerate sau de putere.

Guvernanța

Cum s-a ajuns aici: simplu, pe baza mecanismului descris. Școala respectivă este supusă presiunilor părinților (de regulă, din afara circumscripției) pentru a fi primiți – părinți care, repet, fac apel la toate pilele și cunoștințele și la bani pentru a obține ceea ce doresc. Directorii și profesorii din acele școli, achiesează – fie nu se pot opune (se fac presiuni mari de la inspectorat și/sau de la primărie), fie le convine situația, care generează multe avantaje (vezi mai sus). Astfel, având, an după an, clase în plus, se depășește capacitatea de școlarizare: întâi, laboratoarele transformate în săli de clasă, apoi se trece la trei schimburi și la containere. Și toată lumea țipă după spații: apar articole în presă, reportaje dramatice la TV, se fac interpelări în Parlament etc.

Problema s-ar fi putut rezolva ușor și repede, de la început, dacă nu ar fi existat complicitatea de care vorbeam: prima întrebare pe care aș pune-o, de la Minister, ar fi: ”De ce a aprobat inspectoratul clase peste capacitatea de școlarizare?”. Apoi, dacă aș fi inspector, aș întreba directorul: ”Pe ce date a stabilit proiectul planului de școlarizare? Care sunt datele demografice care justifică numărul de clase pregătitoare?”.

Nu trebuie uitat nici faptul că, de regulă, aceste școli beneficiază și de o conducere stabilă, cu directori care par inamovibili, cunoscuți și recunoscuți în comunitate, pentru că au servit generații întregi de părinți, inspectori, autorități locale, oameni de afaceri, care, cu toții, indiferent de culoarea politică, au copii, nepoți și alte rubedenii de plasat în școli ”bune”.

Ce fac autoritățile?

Autoritățile locale intră în acest joc pentru că, nu-i așa, șefii locali își duc copiii proprii la aceste școli și sunt supuși, și ei, presiunilor mai sus menționate. Mai mult, unele municipalități sprijină activ aceste școli. De exemplu, municipalitățile din Cluj, Craiova, parcă și București (și, sigur mai sunt și altele) oferă transport gratuit elevilor, pretextul fiind ”descongestionarea traficului din centrul orașului de mașinile părinților care își aduc copii la școală”. Dar, dacă studiem traseul respectivelor mijloace de transport, se va vedea că au stații în apropierea școlilor ”de prestigiu” și în cartierele de unde provin elevii acestor școli. La fel, analizând motivul invocat, ne putem întreba care sunt părinți cu mașini și care își pot duce, zilnic, copilul la școală. Cu alte cuvinte, se finanțează din banii tuturor transportul elevilor bogați. Iar sistemul convine autorităților locale: este oricum mai ieftin (și vizibil pe termen scurt) să asiguri transport pentru copiii respectivi (care au părinți puternici și vocali) decât să aplici politici de revizuire a rețelei școlare, de înființare a unor școli de calitate și de îmbunătățire a calității școlilor din cartierele respective. Adică, e mai ușor să duci, preferențial, anumiți clienți la serviciul public, decât să duci serviciul la client.

În aceeași direcție acționează și ”ezitările” (eufemistic spus) autorităților privind subvenționarea transportului elevilor: cum spuneam mai sus, nu e suficient să ai dreptul să mergi la o anumită școală, ci trebuie să ai motivație și resurse. Deci, chiar dacă media la Evaluarea Națională ți-ar da dreptul să alegi un liceu de la oraș, dacă familia ta de elev sărac din mediul rural nu are posibilități să-ți asigure transportul și/sau subzistența la oraș, rezultatul este abandonul școlar. Din același motiv, decontarea biletelor de transport nu este o soluție: familiile respective, pur și simplu, nu au bani, pe care să-i avanseze.

Tot autoritățile, naționale și locale (care, teoretic, reprezintă interesul public), premiază doar rezultatele elevilor din aceste școli (majoritatea celor care obțin note de 10 la evaluări și examene), perpetuând un model care, din păcate, se propagă: practicile discriminatorii, există, așa cum am spus mai sus, în foarte multe școli.

Bogăția școlilor ”de elită” / ”de fițe”

Așa cum am mai subliniat, părinții elevilor din aceste școli contribuie, financiar, la îmbunătățirea condițiilor materiale. Știu școli unde asociațiile de părinți și de absolvenți au renovat spații școlare, au cumpărat echipamente, au organizat programe și activități extracurriculare, au plătit profesori pentru diverse proiecte sau pentru formare etc. Treptat, și școala devine bogată – folosind, preponderent, mijloace legale, să ne înțelegem.

În primul rând, cu bani dați direct de părinți sau absolvenți (prin asociații legal constituite sau de alumni), dar și prin atragerea de sponsorizări și donații, inclusiv de la marile corporații (reamintesc, părinții și, în timp, absolvenții, au banii și capacitatea de a influența deciziile respective) și prin presiuni făcute la autoritățile locale pentru a ”servi” respectivele școli. Nu trebuie uitat nici mecanismul oficial de finanțare, per capita: cu cât ai mai mulți elevi, cu atât primești mai mulți bani de la stat. Pentru că anecdoticul primează: am cunoscut un director, dintr-un oraș mare (nu București) care îmi spunea: ”Nu mai am ce să fac cu banii: am două săli de sport, table inteligente în fiecare clasă, toți profesorii au laptopuri, avem 5 copiatoare etc. Trebuie să mă rog de profesori să se gândească ce ar mai avea nevoie”.

O scurtă concluzie

Avem un grup minoritar de școli, care cumulează toate avantajele: elevi selectați, profesori cu experiență, resurse abundente, imagine pozitivă și vizibilitate media, politici publice favorabile. Iar la întrebarea dacă aceste școli sunt școli ”bune” sau școli ”de fițe”, răspunsul este ”DA”: toate sunt școli bune, dacă le analizăm din perspectiva rezultatelor, dar multe dintre ele sunt și ”de fițe” prin cultura organizațională elitistă și neincluzivă pe care o promovează. Ca urmare, nu existența, în sine, a școlilor respective este o problemă, ci faptul că aceste școli definesc agenda publică, cu consecințe negative, mai ales la nivel de guvernanță, prin tolerarea sau chiar încurajarea unor practici imorale și ilegale, care discriminează celelalte școli și afectează, în ultimă instanță, asigurarea dreptului la educație și încrederea în sistemul de învățământ.

Cu aceste școli în față, vorbim mai mult despre supra-aglomerarea în școli și aproape deloc (sau doar ”de rău”) despre școlile mici din zonele rurale sărace sau despre școlile din ghetourile urbane, ai căror elevi, părinți, profesori și directori sunt considerați vinovați pentru lipsa rezultatelor, pentru abandonul școlar, pentru infrastructura deficitară – fiind, în general, ”vinovații de serviciu” pentru toate relele din învățământ. Ca urmare, resursele publice sunt, în continuare, îndreptate cu prioritate spre satisfacerea nevoilor unui număr mic de școli ”de prestigiu”, prezentate ca fiind nevoile întregului sistem.

Că nu este așa, o arată evoluția indicatorilor fundamentali (părăsirea timpurie a școlii, numărul mare de analfabeți funcționali, piață a muncii defazată –  ofertă mare de calificări de nivel inferior, cu o cerere mare, și nesatisfăcută, de calificări de nivel superior -, procent în scădere al populației cu studii superioare etc.), precum și marile diferențe între zone și categorii de populație pentru fiecare indicator: dacă rata de părăsire timpurie a școlii este, în urbanul mare de 4-5%, în mediul urban, în general, de 10-15%, în mediul rural se apropie de 30%.