Am scris de foarte multe ori despre evaluarea profesorilor – majoritatea postărilor de pe blog sub heading-ul ”Despre profesori și profesionalizare” (https://serbaniosifescu.ro/despre-profesori-si-profesionalizare/). Am scris inclusiv despre imposibilitatea, în condițiile actuale, de a evalua profesorii pe bază de performanță și ”merit”: acum, o astfel de evaluare ar introduce inechități flagrante și mari tensiuni, care ar mări și mai mult decalajele între școli și între rezultatele elevilor. Nu există nici date colectate, nici instrumente adecvate pentru așa ceva (vezi, mai ales, postările de la https://serbaniosifescu.ro/2019/02/22/despre-evaluarea-echitabila-a-profesorilor/  și  https://serbaniosifescu.ro/2022/06/09/din-nou-despre-merit).

Ca să demonstrez câte probleme ar crea o evaluare a profesorilor pe bază de ”merit”, în situația definirii ”meritului” pe baza criteriilor de la gradația respectivă, am făcut o mică cercetare, comparând cele mai de fițe cinci licee dintr-un județ, cu cele cinci cel mai slab cotate. Școlile au fost selectate pe baza: 1. Mediei de intrare în liceul respectiv, publicată de ME și 2. Disponibilitatea datelor.

Re-postez un fragment din articolul publicat mai demult, care cuprinde această micro-cercetare și care arată marile disparități între aceste școli, cu un rezultat (pentru unii) surprinzător: școlile considerate slabe asigură o ”valoare adăugată” mai mare decât cele de fițe.

Ce putem constata, analizând datele de mai sus, în privința resurselor:

• Resursele care se corelează cu participarea la educație și cu rezultatele învățării sunt nivelul educației părinților (care este un ”proxi” și pentru nivelul economic al familiei) și calificarea profesorilor.
  • De remarcat diferențe mari între cele două grupuri de școli în acest sens: diferența medie de educație a familiei este mai mare de 4 ani. Deci, în liceele considerate ”bune”, aproape toți părinții au studii superioare (nivelul studiilor corelându-se puternic cu veniturile), la celelalte puțini părinți depășind nivelul de școală generală / învățământ obligatoriu.
  • La fel, în liceele considerate ”bune”, marea majoritate a profesorilor au gradul I și doctoratul, la celelalte majoritare fiind cadrele didactice cu definitivat și cu gradul II.
• Resursele materiale (infrastructura și numărul de calculatoare raportat la numărul elevilor, în cazul nostru) se corelează negativ cu rezultatele învățării. Adică, ar însemna că școlile obțin rezultate mai bune dacă sunt aglomerate și au mai puține calculatoare. Evident, nu este așa: ar trebui analizate, în plus, starea și funcționalitatea acestor resurse, precum și modul de utilizare a acestora (influențat și de calificarea profesorilor). Oricum, putem concluziona că resursele materiale contează mult mai puțin, pentru rezultate, decât selecția elevilor – care duce la segregarea școlilor (rezidențială și în funcție de nivelul de educație și economic al familiilor).
• Interesantă este diferența privind numărul mediu de ore de formare continuă (per cadru didactic) – semnificativ mai mare în școlile considerate ”slabe”. Explicații pot fi multe: fie nevoie de formare resimțită mai puternic, fie ineficiența formării (de exemplu, nu este adaptată tipologiei elevilor din aceste școli), fie neaplicarea la clasă a celor învățate, fie participare la formare doar pentru punctelor necesare ”mobilității” (adică pentru a pleca din școala respectivă, nu pentru a preda mai bine) etc.
• De remarcat și marea diferență în privința procentului cadrelor didactice navetiste – de 13 ori mai mare la școlile considerate ”slabe”.
• În treacăt: 3 din 5 licee considerate ”slabe” și toate liceele considerate ”bune” funcționează în mediul urban și 4 din 5 licee considerate ”bune” sunt teoretice (unul fiind vocațional – pedagogic), iar 4 din 5, dintre cele considerate ”slabe”, sunt tehnologice (unul fiind teoretic).

În privința participării școlare:

• Liceele considerate ”bune” au, în medie, mai mult decât dublul numărului mediu de elevi, față de liceele considerate slabe. Diferența în privința numărului de elevi se traduce în mari diferențe în finanțare: este vorba atât de finanțarea de bază (în funcție de numărul de elevi), cât și de cea complementară, având in vedere că școlile considerate slabe funcționează în comune sau în orașe mici, fără prea multe resurse.
• Deci, dacă vom considera doar datele statistice, putem să ne întrebăm dacă școlile mari (care, desigur, au și o finanțare proporțional mai mare) ar fi de preferat celor mici și dacă, nu cumva, ideea de a construi campusuri școlare puternice nu este una rea – cu condiția unei finanțări suplimentare prin program național.
• Diferențele sunt foarte mari, în defavoarea școlilor considerate ”slabe”, în privința procentului de elevi vulnerabili (au, ca proporție, de patru ori mai mulți elevi vulnerabili / din categorii defavorizate) și în privința procentului elevilor care nu locuiesc în localitatea respectivă (un procent aproape dublu).
• Elevii din școlile considerate ”slabe” au de peste trei ori mai multe absențe (per elev).
• În treacăt: școlile considerate ”slabe” au, în plus, programe de studiu de tip ”șansa a doua”, învățământ seral, cu frecvență redusă – și ele cu problemele lor specifice de participare și în privința rezultatelor (nu intrăm, acum, în detalii). În plus, aceste școli au de administrat mai multe structuri subordonate. Cele considerate ”bune” nu au nici structuri, nici astfel de programe ”grele” (destinate, cu precădere, beneficiarilor din categorii defavorizate).

Analiza rezultatelor învățării mi se pare, de departe, cea mai interesantă:

• Procentul elevilor repetenți este de aproape 100 de ori (!) mai mare la școlile considerate ”slabe”.
• Diferența între mediile de intrare aferente celor două categorii de școli este de peste 5,5 puncte.
• Diferențele între mediile de ieșire aferente celor două categorii de școli este de 2 puncte (dacă luăm în considerare mediile la evaluarea curentă) și de aproape 2,5 puncte dacă luăm în considerare mediile la examenul de Bacalaureat.
• Diferențele între mediile de intrare și cele de ieșire[ii] aferente liceelor considerate ”bune” sunt:
  • Plus 0,16 puncte între mediile de ieșire, la evaluarea curentă față de mediile de intrare.
  • Minus 0,67 puncte, dacă facem diferența între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de intrare.
  • Minus 0,83 puncte între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de ieșire la evaluarea curentă.
• Diferențele între mediile de intrare și cele de ieșire aferente liceelor considerate ”slabe” sunt:
  • Plus 3,78 puncte (între mediile de ieșire, la evaluarea curentă și mediile de intrare).
  • Plus 2,59 puncte, dacă facem diferența între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de intrare.
  • Minus 1,19 puncte între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de ieșire la evaluarea curentă.

Deci, profesorii din școlile defavorizate au infinit mai puține resurse pentru a obține rezultatele care contează, conform definirii actuale a ”meritului” sau ”performanței”. Ei ar fi crunt defavorizați, chiar dacă, uitându-ne la rezultate, valoarea adăugată de acești profesori este mai mare.

[i] Am convertit nivelul de calificare astfel: 5 puncte pentru ”doctorat”, 4 pentru ”gradul I”, 3 pentru ”gradul II”, 2 pentru ”definitivat”, 1 pentru ”fără definitivat” și 0 pentru necalificat.

[ii] Sunt conștient că sunt comparate date aferente unor cohorte diferite de elevi. Însă mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de intrare în liceele respective nu au variații semnificative de la un an la altul – dincolo de diferențele sistemice, datorate modului neprofesionist în care se fac subiectele la examen (din burtă, fără etalonare pe populația școlară).