Toate recomandările din recentul raport OECD (https://www.edu.ro/sites/default/files/Romanian_Technical%20report_4.03.2024.pdf ) sunt OK, dar, după părerea mea, vor fi numai paliative, întrucât noile legi au un viciu fundamental de construcție instituțională. Așa cum spuneam și într-o postare mai veche de pe blog (https://serbaniosifescu.ro/2020/01/24/sistemul-de-invatamant-doua-filme-pe-acelasi-ecran/ ), sunt două filme proiectate simultan pe același ecran. Rezultatul? Fiecare vede altceva pe ecran…

Sistemul școlar (cu arhitectura lui instituțională) a fost construit, istoric, după modelul francez, de origine napoleoniană, cu trei niveluri ierarhice majore: Minister (central), inspectorate (regional) și școli. Elemente ale administrației publice franceze se pot vedea în toată administrația noastră centrală și locală – de exemplu, funcțiile de SGG, secretar general în ministere, prefectul (ca autoritate de tutelă) și relația lui cu administrația locală etc. Am întâlnit modele similare în multe țări francofone, mai ales în fostele colonii franceze din Africa.

Pe acest model s-a încercat ”altoirea” unor instituții de tip ”expert”, specifice sistemelor descentralizate, de exemplu, pentru elaborarea curriculumului, pentru evaluarea rezultatelor învățării, pentru evaluarea instituțională. Am spus ”altoite” pentru că altoiul nu s-a prins: de la început, autoritatea lor a fost limitată, prin lege și, când instituțiile respective își făceau treaba, intrau, inevitabil, în conflict cu viziunea centralistă dominantă, deoarece decizia bazată pe dovezi era, adesea, diferită de comanda politică și pe bunul plac al vechilului, pardon, ministrului în funcție. Urmau măsuri represive (controale peste controale, conduceri schimbate, chiar sabotaj instituțional) – cât era nevoie pentru a le determina să răspundă întocmai și la timp, comenzii politice și administrative, inclusiv prin încălcarea și modificarea legislației care le reglementa activitatea.

De exemplu, conflictul în problemele de curriculum între experți (ISE și instituția răspunzătoare) și Minister: toate programele sunt: 1. aprobate de comisiile Ministerului ”pe discipline”; și 2. aprobate prin ordin de ministru – în care își băgau coada toate direcțiile generale care trebuiau să avizeze respectivele proiecte de ordin. De aceea au ieșit cum au ieșit: nu pentru că nu avem specialiști, ci pentru că funcționarii și politrucii își băgau picioarele în expertiza lor. Am fost chiar martor la discuții ”la vârf”, în care ministrul în funcție a refuzat soluția reformatoare propusă de experți (de exemplu, mărirea până la 40% a CDȘ), în favoarea soluțiilor acum în vigoare.

Alt exemplu, în privința ARACIP: conflictul recurent cu inspectoratele școlare, aprobarea cu mare dificultate a unor noi standarde de calitate (oricum cu multe compromisuri față de versiunea inițială) și presiunea imensă pentru a accepta restructurarea rețelei școlare, chiar dacă pașii legali (în privința evaluării școlilor care intrau în restructurare) nu erau respectați.

Ambele conflicte au fost ”rezolvate” anulându-se orice pretenție de autonomie decizională a instituțiilor respective (ISE și CNC desființate, CNEE și ARACIP cumințite, prin schimbarea conducerii cu una supusă).

În primul raport OECD, din 2017, experții au recomandat separarea apelor: ARACIP să fie singurul evaluator al școlilor, inspectoratele urmând să aibă răspunderea îmbunătățirii (”îndrumare” pe limba inspectoreză), pornind de la principiul (sănătos, de altfel) că nu poate fi aceeași instituție răspunzătoare și cu decizia de îmbunătățire și cu evaluarea rezultatelor aplicării respectivei decizii.

Dar, din păcate, noua lege nu a ținut cont de aceste recomandări și a ieșit tot o struțo-cămilă, ARACIIP, unindu-se activitățile de inspecție cu cele de evaluare externă a calității, instituția fiind subordonată Ministerului (faza cu ”în coordonarea Ministerului” este, mai mult, frecție). Ca și în cazul inspectoratelor, există un conflict de rol: după cum nu poți face, simultan, îndrumare ȘI control, aceiași oameni nu pot avea, azi, pălăria de inspector (”compliance check”, pe baza normelor legale) și mâine pe cea de evaluator extern (”quality check”, pe baza standardelor de calitate). Soluția, în opinia mea, ar fi un ARACIP (cu un ”i”) independent, răspunzător de ”quality check”, alte instituții realizând ”compliance check”: avem, deja, Curtea de Conturi, auditul de la Minister, plus nenumărate alte instituții cu rol de control – de exemplu, ANPC, DGASPC etc., toate putând controla școlile pe domeniul lor funcțional. Să nu uităm direcțiile / birourile / corpurile de control ale primăriilor, adică ale autorităților locale, care ”dețin”, legal, școlile.

Deci, indiferent de bunele intenții ale experților OECD, soluția aleasă în noua lege, respectiv păstrarea  ARACIIP în subordinea Ministerului și, implicit, supusă total comenzii politice, nu va face decât să păstreze confuzia: nu poți fi, în același timp, și prun și altoi la prun.

Haideți să ne gândim puțin:

• Cum vor fi numiți șefii birourilor județene ale ARACIIP, având în vedere că inspectorii generali au fost tot timpul numiți politic (fără concurs)? Cum se vor raporta ei la conducerea națională a ARACIIP? Cine pe cine va ”călări”? Este, de altfel, și motivul pentru care, cred eu, se tot amână restructurarea instituțională: nu s-a găsit, încă, formula numirii politice, dar cu respectarea legislației privind ocuparea posturilor în instituțiile publice.
• Cum se vor face noile standarde de calitate? Pe baza bunelor practici și a rezultatelor cercetării, sau în funcție de bunul plac al Direcțiilor din Minister, care trebuie să avizeze proiectul de HG (și câte istorii vă pot spune în acest sens…).
• Inspecția va fi diferită de evaluarea externă? Dacă da, înseamnă că aceleași persoane vor lucra cu două seturi diferite de standarde (unul pentru inspecție, altul pentru evaluarea externă) – pentru că nu îmi imaginez că experții în metodologii din Minister ar renunța la modelul actual de inspecție școlară.