Am citit (chiar citit!) celebra hotărâre a CSM 1348 din 9 iunie 2026 și m-au frapat niște lucruri, chiar dacă nu sunt specialist în drept și chiar dacă dl. Liiceanu a spus că numai specialiștii (pe care îi stabilește, probabil, domnia sa) pot vorbi despre orice subiect – educație, sănătate, stat de drept, economie și chiar fotbal. Deci, pentru că nu lucrez în justiție, nu aș avea voie să mă exprim, ca simplu cetățean, despre calitatea actului de justiție și despre modul în care această (lipsă de) calitate mă afectează pe mine – și mă refer la cazuri concrete: decizii greșite, dosare deschise și închise abuziv, prelungirea termenelor de judecată, de pronunțare și de redactare a hotărârilor din motive neștiute și altele asemenea.

Revenind la document, m-au frapat niște chestii:

1. Petiții publice, articole din media, proteste pașnice și chiar opinii individuale au fost prezentate ca un atac la adresa justiției. Mai mult, au fost prezentate ca un atac concertat care ia forma unei conspirații generale. Deja mi se face frică să mai spun public că sunt nemulțumit, de exemplu, pentru că am așteptat mai bine de un an redactarea unei hotărâri într-un dosar relativ simplu și că această întârziere m-a păgubit. Dacă ajung și eu pe lista neagră?

Că tot am început să-l întreb pe Gemini lucruri trăsnite, l-am întrebat și ce spune doctrina juridică despre rolul sistemului judiciar în societate și în raport cu drepturile fundamentale. Și mi-a confirmat, cu surse și date, că doctrina consideră sistemul judiciar garantul suprem al drepturilor fundamentale. Justiția este privită ca instrumentul esențial care transformă declarațiile teoretice în realități practice, asigurând respectarea principiului legalității și protejarea cetățeanului împotriva oricăror abuzuri ale statului sau ale terților. Deci, justiția trebuie să fie accesibilă, independentă și imparțială, iar un drept fundamental nu are valoare practică dacă individul nu are posibilitatea reală de a-l invoca în fața unei instanțe (idei preluate din sursele UE care definesc statul de drept).

Iar acest rol de apărare a drepturilor fundamentale nu apare în faimoasa hotărâre — decât cu referire la drepturile magistraților și, poate, cu excepția dreptului la un proces echitabil.

Mă refer aici, în special, la libertatea de exprimare, față de care justiția (citez din nou) este chemată să anuleze deciziile autorităților care încearcă să limiteze protestele pașnice sau opiniile jurnalistice, chiar dacă opinia este greșită și motivul protestului este neîntemeiat.

Dar ce te faci când chiar autoritatea supremă din justiție încearcă să limiteze opiniile jurnalistice și dreptul cetățeanului de a-și exprima o opinie și de a protesta pașnic împotriva unei puteri din stat? Tu, ca instituție a statului, finanțată de contribuabili, ai obligația să explici ce a greșit (dacă a greșit), folosind un limbaj civilizat (chiar dacă cetățeanul nu îl folosește) și nu ai voie să te rățoiești și să ameninți, direct sau voalat, cetățeanul respectiv. Că instanțele nu știu să discearnă între opinie și incitare la ură – este un alt subiect care necesită o discuție publică separată (dar, ooops! – nu avem voie).

Iar ideea de listă neagră cu persoane care au „atacat” justiția mi se pare izvorâtă dintr-o gândire totalitară, conform căreia delictul de opinie trebuie incriminat (căutați Codul Penal comunist din 1968, art. 166). Să ne gândim, puțin, ce se va întâmpla când aceste persoane se vor adresa justiției, cum vor fi tratate de judecători și, chiar dacă vor fi tratate corect, imparțial, va persista o îndoială că au fost nedreptățite din cauza poziției conducerii justiției. Ca urmare, daunele morale și de imagine (poate și materiale), provocate prin această listă, mi se par incomensurabile, nu numai pentru persoanele de pe listă ci și pentru judecători.

2. Hotărârea susține că, în sistemul judiciar, tot ce ține de judecători este bun și corect, iar pentru tot ce nu merge bine sunt de vină alții. E adevărat, este prezentată la punctul H și activitatea inspecției judiciare, care (se zice acolo) a rezolvat toate bubele: de exemplu, în 3 ani au fost sancționați nu mai puțin de 20 de judecători pentru neredactarea hotărârilor judecătorești în termen. 20!!! De când am de-a face cu justiția, niciuna, repet, niciuna dintre hotărârile care mă privesc nu a fost redactată în termenul legal.

Aici am și o întrebare: CSM se plânge că numărul mic de judecători ar provoca aceste întârzieri și termene de judecată de la un an la altul. Dar întreb eu: cine stabilește numărul de locuri de la INM, instituția care pregătește judecători? Aud? Nu cumva tot CSM? Pe de altă parte (coroborat cu alte surse), celelalte puteri din stat nu au făcut mai nimic pentru a finanța corespunzător sistemul judiciar (posturi de judecători și grefieri, sedii, alte facilități) și nici nu au ieșit public (după alocarea resurselor necesare) pentru a determina CSM să crească numărul de locuri la INM. Deci, parlament și guvern, avem stat de drept numai în vârful buzelor?

3. Alt aspect care m-a frapat (și pe care nu-l știam, și e foarte grav dacă este adevărat): prescripțiile din dosare faimoase, pentru care instanțele au fost blamate, sunt cauzate de parchete, care prelungesc (justificat? nejustificat?) faza de cercetare penală și trimit în instanță, pentru a scăpa de cartoful fierbinte, dosare în prag de prescripție și chiar dosare care ar fi trebuit închise chiar de procuror, pe motiv de prescripție, încă din faza de cercetare. Dacă acest lucru e adevărat și coroborat cu cazul procurorilor de la Constanța, statul paralel chiar există: este statul procurorilor combinați și întrepătrunși cu serviciile, toți în rețelele de influență politică.
4. CSM condamnă atacurile persoanelor/organizațiilor de pe lista neagră la politicieni (punctul 36) – lucru care mi se pare inadmisibil, întrucât încalcă chiar principiul pe care CSM pretinde că-l apără – separarea puterilor în stat. Adică, să înțeleg că CSM are opțiuni politice pentru anumite partide și anumite persoane? Mi se pare nepotrivit (ca să nu spun de-a dreptul horror: am trăit jumătate din viață într-un regim în care justiția era proprietatea partidului-stat).
5. Pierderea încrederii în justiție nu este cauzată numai de dezvăluirea unor cazuri de corupție și de abuz de putere, ci și de modul în care sistemul judiciar înțelege să răspundă criticilor respective. Modul de comunicare (de sus, paternalist) a fost catastrofal și i-a înfuriat și mai mult pe cei care nu înțeleg o iotă din jargonul profesional folosit, pentru că s-au simțit tratați de sus. Nu neg că CSM are dreptate în privința unor aspecte de principiu, cum ar fi dreptul la un proces echitabil (ce ține de prescripție și de faptul că o condamnare poate fi dispusă de instanță doar atunci când are convingerea că acuzația a fost dovedită „dincolo de orice îndoială rezonabilă”). Dar au nevoie de comunicatori care nu uită că justiția este o creație a oamenilor, pentru oameni!
6. Un ultim și foarte important aspect care ne afectează, în general, ca societate: existența și funcționarea rețelelor informale (numite și mafiote). Și materialul de la Recorder și alte mărturii susțin că, deși cadrul legal a fost respectat la literă din punct de vedere formal (privind numirile în completuri, alocarea dosarelor etc.), au existat presiuni informale (telefoane – „sună Lia”, mesaje, discuții de la om la om) care i-au determinat pe judecători (de frică, din interes etc.) să meargă pe o anumită cale (legală, desigur). Știind ce se întâmplă și prin alte părți, prin ministere, de exemplu (unde telefonul și urletul sunt mai presus de lege), oare nu ar trebui ca acest aspect să fie discutat pe față, pentru a elimina aceste rețele informale de tip mafiot prin întărirea legislației specifice, de exemplu, privind avertizorii de integritate?

Și mă opresc, pentru că am înghețat de la atât frapat!