O veste recenta pe Facebook, despre un colegiu care organizează un festival rock (este vorba de Onisifor Ghibu din Cluj – v. şi linkul http://www.buzznews.ro/139313-liceul-onisifor-ghibu-singurul-liceu-din-romania-care-are-super-festival/), mi-a readus în atenţie falsa, derutanta şi păguboasa distincţie dintre “curricular” şi “extracurricular”.
Mi-am adus aminte, cu această ocazie, de vizita într-o şcoală bucureşteană, împreună cu nişte partenerii străini dintr-un proiect Comenius. Respectivii elevi au fost nemaipomeniţi: au cântat, au dansat, au jucat într-o scurtă piesă de teatru, au discutat câte în lună şi în stele cu noi, în limbile română, engleză şi franceză. Însă, când unul dintre partenerii străini a întrebat: “Sunt uimit de câte ştiţi şi faceţi. Ceea ce aţi arătat aici faceţi şi la clasă, nu-i aşa?”, răspunsul elevului a fost, după ce i s-a şters de pe faţă zâmbetul (până atunci), omniprezent: „A, nu ! La clasă facem lucruri serioase, ne pregătim pentru examene…”
Mi-am mai amintit, de asemenea, sutele de proiecte de dezvoltare instituţională pe care le-am văzut şi în care am constatat lipsa oricărei legături între “extracurricular”, pe de o parte, şi ceea ce se face la clasă sau dezvoltarea instituţiei şcolare, pe de altă parte.
Aceasta însemnă că şcoala românească face o diferenţă clară între activitatea din afara clasei şi a şcolii (frumosă şi interesantă pentru copii, dar neimportantă), pe de o parte, şi ceea ce se face la clasă (serios, important şi necesar pentru atingerea unor finalităţi curriculare prestabilite), pe de altă parte. În plus, acest “în afară” este făcut, de multe ori, că „se cere”, ca să „dea bine”, ca să aducă “puncte” profesorului etc. – finalităţile sale fiind secundare şi, de multe ori, percepute ca povară (inclusiv financiară): atunci când nu sunt făcute efectiv „la plezneală”, scopurile declarate ale acestor activităţi sunt distracţia copiilor, culturalizarea lor şi, extrem de rar, dezvoltarea unor “abilităţi de viaţă”.
Dar, aparent în contradicţie cu cele de mai sus, curricularul este copleşit de extracurricular: viaţa elevului este dominată de concursuri, „zile verzi”, serbări şi activităţi omagiale etc., care aduc puncte şcolii, directorilor şi profesorilor, aceştia din urmă plângându-se, cu o aoarecare doză de ipocrizie, zic eu, că nu mai au timp să facă ce trebuie la clasă tocmai datorită multelor sarcini administrative avute (dar n-ar renunţa la aceste concursuri nici în ruptul capului!).
Această separare, însă, are (cel puţin) trei mari vicii de fond:
1. Şcoala este o instituţie publică şi finanţată (cu excepţiile ştiute) din fonduri publice. Ca urmare, tot ce se întâmplă în şcoală şi este finanţat de şcoală (chiar şi numai cu timpul de muncă al profesorilor) trebuie să contribuie la realizarea misiunii acestei instituţii publice – anume, educaţia.
2. Domeniile de competenţe cheie prevăzute în LEN (Art. 68 ), în jurul cărora ar trebui să se construiască curriculumul naţional pentru învăţământul primar şi gimnazial şi care ar trebui să determine profilul de formare a elevului, nu pot fi formate doar „din cărţi”. Orice competenţă are o componentă de cunoaştere (spun cunoaştere, nu „cunoştinţe”), una comportamentală (deprinderi, abilităţi etc.) şi una atitudinală. În plus, ca să devină efectivă, orice competenţă trebuie exersată în condiţii şi situaţii reale, „de viaţă”. Ca urmare, pentru ca educaţia să fie relevantă pentru viaţă, formarea acestor competenţe trebuie să depăşească zidurile şcolii şi să fie „împletită” cu viaţa.
3. Separarea de care vorbim este demotivantă pentru elev: îi place ce face „extra” (dar este considerat ca neimportant), în schimb importantul „a face carte” nu-i prea place…
În acest context, separarea „curricular” / „extracurricular” este depaşită şi contraproductivă: tot ce se întamplă într-o şcoală trebuie sa fie gândit, explicit şi sistematic, din perspectivă curriculară, iar toate activităţile (tradiţional numite „curriculare” şi „extracurriculare”), trebuie subsumate atingerii finalităţilor educaţionale stabilite pentru respectivul nivel de vârstă şi ţintelor convenite pentru dezvoltarea instituţională. Cum putem face acest lucru ?
Pornind de la exemplul de mai sus: organizarea unui astfel de festival presupune demonstrarea unui set complex de competenţe (cam toate opt din lista din LEN). Ca urmare (şi aici vine întrebarea cheie): de ce nu putem oficializa un astfel de festival? Cum am putea face ca pregatirea şi realizarea lui să intre în curriculum (adica sa fie recunoascut ca făcând parte din orele alocate diferitelor arii curriculare – limbă şi comunicare, umanioare, ştiinţe, arte etc.) pentru un motiv evident: dezvoltă competenţele cerute?
Sunt absolut convins că elevii care s-au ocupat de organizarea festivalului au facut-o cu entuziasm şi pot demonstra competenţe antreprenoriale, competenţe de comunicare în limba română şi în limbi străine, competenţe digitale, competenţe sociale şi civice (evenimentul este unul caritabil), competenţe de sensibilizare şi de expresie culturală, ca să nu mai vorbim de competenţele de învăţare din orice situaţie de viaţă. Dar, pentru că este vorba „doar” de o activitate extracurriculară, nimeni nu s-a gândit (să dea Domnul să mă înşel!) să expliciteze aceste competenţe şi să le evalueze. Ca urmare, se pierde valoarea unui astfel de eveniment pentru „drumul învăţării” (= curriculum) al celor implicaţi. Şi e mare păcat !
Integrarea de care discutăm ar împleti „nonformalul” cu „formalul”, oferind posibilitatea ca foarte multe programe de succes, dezvoltate cu precădere de ONG, să devină parte integrantă a curriculumului oficial.
Dar această integrare nu se poate realiza acum din mai multe motive. Pe lângă evidentele bariere administrative, extrem de puţine şcoli deţin competenţele manageriale necesare şi puţini profesori au calităţi de lider. Ba, mai mult, proiectarea dezvoltării instituţionale, managementul strategic, asigurarea calităţii, integrarea transdisciplinară, facilitarea învăţării prin planuri individualizate, dezvoltarea plăcerii de a învăţa, demonstrarea progresului elevilor etc., toate sunt percepute doar ca „sarcini” suplimentare, care produc „hârtii” (fără valoare reală) doar pentru a fi arătate la ARACIP sau la inspectorat. Şi, în plus, mă gândesc, cu spaimă, care va fi reacţia în sistem (pietre, furci, coase şi topoare), când voi îndrăzni să propun ca toate activităţile extracurriculare să facă parte din orarul şcolii şi să fie gândite având obiective curriculare clare şi mecanisme de evaluare integrate … Deja un sindicat ne-a reclamat la Ministru că că şcoala are lucruri mai bune de făcut decât să cerceteze implicarea, participarea şi satisfacţia părinţilor şi elevilor faţă de educaţia primită…
Dar, fără această gândire managerială integratoare la nivel de sistem şi la nivelul şcolii, toate chestiile „la modă”, pe care ne căznim să le înţelegem şi să aplicăm („flipped clasroom”, „BYOD”, „gamification”, „OCW / MOOCs”, „project based management” – etc.), vor rămâne în stadiul de vis frumos, iar declinul şcolii va continua. Mai mult, iniţiative cum ar fi manualele digitale nu vor duce la rezultatele scontate pentru că „profesorii care nu deţin competenţele cheie nu le vor putea forma la elevii lor”. Şi nu am văzut (că tot discutam despre viziune managerială şi integrare) programe asociate de formare a profesorilor pentru utilizarea acestor manuale, de dotare a şcolilor sau, măcar, de pilotare / aplicare a conceptului „BYOD” („Bring-Your-Own-Device” – „adu-ţi echipamentul propriu”) care ar facilita utilizarea lor.
Domnul Serban Iosifescu nu cred ca a fost vreodata la catedra. Da acolo lucrurile se vad altfel.
Ba a fost: am predat 13 ani istorie (și alte științe sociale), mai ales în gimnaziu, în școli de cartier (nu în școli de fițe) și tocmai experiența din școală m-a convins că este nevoie de o schimbare de mentalitate. Am făut multe greșeli, dar am reușit să învăț din ele: nu prin disciplina predată, nu prin piedestatul pe care te sui, ca profesor, reușești să te impui în fața elevilor, ci prin înțelegere, empatie, respect, comunicare și, mai ales prin caracterul atractiv al experiențelor de învățare propuse.
La nivel de intenție sună bine și poate părea inovator…Îmi amintesc, însă, de experimentul didactic din vremea lui Creangă și de lucrarea eruditului profesor academician Ion Simionescu ”Scrisori către învățători” (Scrisul Românesc, undeva anii 1930!!!)…Și ei spuneau exact același lucru, bașca comuniștii ne vorbeau de integrarea teoriei cu practica! Ca unul cu peste 23 de ani la catedră, eu cred că marea și infernala problemă a învățământului românesc o reprezintă tocmai curriculum supraîncărcat, demotivant, ineficient, pur informativ. și dotarea școlilor…Senzația mea este că acest curriculum, suprastufos, urmărește să-l facă pe profesor vulnerabil în fața oricărui control, iar pe elev ineficient și vânător de note! De unde competențe transversale sau atitudini de viață sau capabilități??? Vorbim discuții caragialești când atingem subiectul activităților sportive, din curriculum, uitându-ne la câte săli de sport cu vestiare și dușuri avem! Câte grădinițe cu bazine de înot avem! Câte terenuri de sport moderne cu saună și vestiare avem? Nu avem nimic domnilor! E ușor a scrie versuri și a reîncălzi ciorbe cu vorbe meșteșugite care au fost rostite cu bune intenții de aproape un secol și ceva în urmă de înaintași…! Numai că viața bate filmul…
Am mai auzit spunându-se despre domnul profesor Iosifescu că nu ar avea experiență la catedră și n-am înțeles de ce se fac asemenea afirmații. L-am văzut și l-am ascultat la o conferință și mi s-a părut cel mai bun cunoscător al fenomenului educațional actual. Lucrurile se complică mai mult, văd eu, pentru cei care nu acceptă că se poate și altfel și pentru cei care sunt victimele propriilor frustrări. Am treminat liceul în 1985, dar pot spune că toți profesorii mei dragi de atunci pot face față și astăzi la catedră pentru că, așa cum și domnul profesor Iosifescu menționează, s-au respectat ca profesori, respectându-ne ca elevi. Ne-au iubit și ne-au îndrumat, nu ne-au judecat, ne-au înțeles, ne-au ajutat și ne-au dat curajul de a ne lua zborul, după ce ne-au arătat pericolele care ne pândesc. Interesant este că i-am auzit pe cei care l-au cunoscut pe domnul profesor Iosifescu spunând că au ajuns să-i recunoscă simplitatea, acuratețea gândirii, valoarea. Poate ar trebui să fiți mai mult printre cei care sunt încă în derivă pentru că aveți carismă. Domnule profesor, tot respectul!
Doamna Camelia, eu sunt om de la catedra, cu experiență și în alternative educaționale și văd lucrurile EXACT așa cum le-a prezentat dl. Iosifescu. Copilul trebuie să învețe cu bucurie!
Înainte de 1989 profesorii noștri făceau multe activități (”nepunctate”) cu noi, tocmai din dragostea față de meserie. Acum există o goană pentru puncte sau, dacă nu, goana după activități complementare aducătoare de venituri, justificate ambele, fără îndoială, în situația concretă în care ne aflăm.
Dar cine ne oprește să facem astfel de activități ca cea prezentată? Nimeni, doar, poate, propria noastră suficiență!
Aș avea totuși o întrebare: evaluarea competențelor dobândite prin activități extracurriculare după ce grilă sau cu ce instrumente ar trebui realizată pentru a fi recunoscută?