Reforma otova (1). Azi, despre manualele digitale

Written by serbaniosifescu

05/11/2014

Cu certitudine, ideea digitalizării auxiliarelor curriculare este nu numai bună, ci și ”trendy”: de exemplu, peste o treime dintre școlile americane renunță, deja, la manualele pe hârtie și trec, cu arme și bagaje, în tabăra digitală. Că o fi bine? Că o fi rău? Nu știu, dar nici nu intenționez să discut, acum, această problemă.
Alt aspect mi-a atras atenția, anume modul de introducere în sistem a acestei idei și, mai ales, repetarea, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, a unor greșeli făcute și răsfăcute în ultimii 15 ani (începând cu ”marea schimbare curriculară” de la sfârșitul anilor `90). Este vorba, în primul rând, de ”aruncarea” unei schimbări în școală, doar prin ”anunțarea” ei (e drept, cu surle și trâmbițe), fără a pregăti sistemul și fără a verifica, măcar, dacă sunt întrunite condițiile minime necesare, prin aflarea unor răspunsuri pertinente la două întrebări esențiale: ”Ai cu ce ?” și ”Ai cu cine?” (presupunând că există, deja, răspunsul la întrebarea: ”La ce bun?”…).
Prima întrebare (”Ai cu ce?”) se referă la existența infrastructurii necesare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât ”informatizarea” învățământului este o tentativă mai veche: de peste 15 ani se tot dotează școlile cu calculatoare (mai nou cu tablete), cu platforme de învățare (multe construite pe bani mulți – naționali și europeni) și conectări fără număr la Internet, dar fără să existe o evaluare consistentă, la nivel de sistem, a utilizării acestora. De exemplu, în 2013, numărul de calculatoare conectate la Internet a ajuns, în medie, la circa 5/100 de elevi (medie, care, reamintim, permite fiecărui elev un timp de acces la calculator de cel puțin 1 oră pe săptămână).
Este suficient? Credem că nu… Chiar dacă a fost anunțat, tot cu surle și trâmbițe, un program de dotare a școlilor cu tablete, nu tabletele sunt problema, ci ”servicul” (= accesul elevilor și profesorilor la conținuturi digitale, adică tableta + soft de administrare + conținuturi actualizate pe o perioadă stabilită) – despre care nu se spune nimic. Foarte important este softul de administrare, care ar trebui să permită, printre altele: managementul conținuturilor, posibilitate de cooperare între elevi (”file sharing”), managementul sarcinilor de lucru și realizarea de proiecte comune, evaluarea formativă  și sumativă ”web based”, controlul asupra conținuturilor accesate de elevi și asupra legăturilor de pe Internet, sisteme de securitate – inclusiv oprire și închidere a ecranului la distanță. Costurile unui astfel de soft nu sunt exorbitante: de exemplu, am vazut o oferta pentru iPad cu circa 6 USD/an/user (http://www.netop.com/visionme.htm) – evident, fără tablete, sau o oferta de circa 150 USD/an/user pe 5 ani, care include si tabletele (http://go.amplify.com/fromtheteacherup?rc=BSDAds_BacktoSchool14_eSchoolNews_DedicatedEblast_100814&utm_source=eSchoolNews&utm_medium=DedicatedEblast&utm_campaign=BacktoSchool14&utm_content=eSchoolNews_DedicatedEblast_100814). În plus, având în vedere că foarte mulți elevi, mai ales din mediul urban, au propriile tablete și smartphones, noul sistem ar trebuie să permită aplicarea politicii BYOD (”bring your own device”). De asemenea, leasingul / închirierea sunt soluții practicate pe scara larga (dar nu și la noi), mai ales că uzura morala la tablete este ultrarapidă.
Cel mai important răspuns trebuie dat, însă, la întrebarea ”Cu cine?”, întrucât, în opinia mea, pregătirea profesorilor pentru schimbare este esențială, pe toate cele trei dimensiuni majore (”știu” / ”pot” / ”vreau” să lucrez cu manuale digitale). 
”Pot” – depinde de infrastructură (v. mai sus). 
”Știu”, depinde de formare – și, se pare, cei mai mulți dintre profesori au beneficiat de pregătire: peste 80% dintre cadrele didactice consideră că dețin competențele digitale, cel puțin la nivel mediu. Pe de altă parte, mult mai puține declară că folosesc aceste competențe: doar 25% folosesc mijloacele digitale pentru informare și pentru pregătirea lecțiilor, 12% pentru comunicarea cu colegii, sub 10% în derularea lecțiilor sau pentru gestiunea datelor, 5,5% pentru evaluarea elevilor și 2% pentru comunicarea cu părinții. Un alt exemplu, platforma AEL este foarte puțin folosită (jumătate dintre profesori declară că nu folosesc deloc lecțiile AEL și alt sfert că le folosesc foarte rar – mult mai puțini dacă luăm în considerare răspunsurile elevilor…). Suntem mulțumiți cu rezultatele, de până acum, ale pregătirii specifice? Credem că nu…
Marea problemă este, însă, la nivel de ”vreau”: un studiu recent (https://www.academia.edu/5940710/THE_ROMANIAN_EDUCATIONAL_SYSTEM_FACING_THE_DIGITAL_SCHOOL_BOOKS._A_CASE_STUDY_APPROACH) arată că cei mai mulți profesori sunt ostili manualelor digitale și, ca urmare, o pregătire atentă a introducerii acestora este, cu atât mai mult, necesară. Acest lucru mi s-a confirmat și în discuțiile avute cu învățători din toată țara care, în majoritate, declară că nu se văd, în viitoarul apropiat, utilizând manualele digitale, din cele trei motive deja invocate (”nu știu”; ”nu pot”; ”nu vreau”). Un motiv suplimentar ar fi și că nu-și dau seama care ar (mai) fi rolul profesorului: ”Dar eu, ca învățător, ce rol mai am? Doar să dau paginile pe tabletă?” 
Introducerea manualelor digitale este doar un exemplu de cum (nu) trebuie introdusă o schimbare la nivelul sistemului de învățământ. Simpla informare (”v-am spus”) nu este suficientă: este nevoie de o pregătire minimă a sistemului (infrastructură de comunicare, logistică, bani) și a profesorilor pentru noutatea respectivă, mai ales în condițiile în care cercetările sugerează mai degrabă ostilitatea lor față de acea noutate. Așa cum s-a întâmplat cu foarte multe idei bune în ultimii 15 ani, o inițiativă, generoasă de altfel, pusă în practică în mod defectuos, prin ”parașutare” în sistem, fără o pregătire adecvată a implementării și aplicată ”otova” (deci neluând în seamă diferențele foarte mari dintre școli în privința capacității și a condițiilor de implementare) nu poate duce decât la eșec. Pe scurt, nu s-au văzut semnele aplicării a ceea ce se numește ”managementul schimbării” sau ”managementul tranzițiilor” sau ”managementul crizelor” – fără de care orice intenție bună nu poate depăși nivelul ”pavajului” pentru iad. 
Acum cred că a devenit clar de ce am numit această nouă serie de postări (care va continua) ”reforma otova” (DEx: ”care n-are formă bine conturată; lipsit de orice formă; inform”): așa cum înțelepciunea militară spune că ”niciun plan de luptă nu supraviețuiește primului contact cu inamicul”, nicio schimbare nu poate fi introdusă fără o pregătire consistentă, iar măsura unică (”one size fits all”) este o iluzie…

Articole Similare

Din lac în puț…

Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O...

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.