Dreapta neoliberală și libertariană încearcă, neobosit, să ne convingă că meritocrația ne conduce spre cea mai bună lume posibilă. Din păcate, la noi, nu ajung și criticile acestui concept și, dacă ajung, nu capătă tracțiune din cauza climatului politic general, împărțit între dreapta neoliberală/libertariană (bula educată) și cea neofascistă, naționalistă și bigotă (bula majoritară). Noi nu avem o stângă robustă (ba, chiar, a fi de stânga a ajuns o insultă), care să rețină, dintre valorile asociate democrației, egalitatea în fața legii și echitatea socială, nu numai libertatea de a face orice.

În ultimele decenii, s-au făcut multe cercetări pe sute de mii și chiar milioane de persoane, pentru a vedea care sunt factorii care determină și influențează succesul personal. Între factorii identificați se numără întâlnirile (anturajul) și norocul (oportunitățile avute), care, spun autorii, ar mai nuanța concluzia anterioară (a stângii tradiționale) a unei corelații lineare mari între originea socială privilegiată și succes. Cu alte cuvinte, nu decalajele induse social sunt cauza succesului sau insuccesului, ci, pe lângă meritul personal, norocul – inclusiv de a fi avut parte de întâlniri și de alte evenimente norocoase – la care se adaugă capacitatea individuală de a valorifica norocul care a dat peste tine.

Dar, tot cercetările arată că, de fapt, norocul, șansele și întâlnirile sunt, statistic (dincolo de un procent neglijabil de excepții, care sunt prezentate ca regulă) un epifenomen, un efect, întrucât:

– Cine are norocul să se întâlnească cu oameni care vor deveni bogați și puternici? Cine face parte din acele comunități (cartiere) și cine învață în școli unde există șanse mai mari pentru astfel de întâlniri?

– Cine are norocul să facă parte dintr-un anturaj în care domină curiozitatea, interesul pentru învățare, oportunitățile pentru a învăța, sprijinul reciproc și nu violența, neglijarea și bigotismul? Cine face parte din acele comunități (cartiere) și cine învață în școli unde există șanse mai mari pentru astfel de anturaj?

Concluzia a fost că, până la urmă, este vorba de un ecosistem de factori care se influențează reciproc și care, împreună, determină succesul personal. Iar educația nu este un ascensor social; ea doar mediază relația dintre acest sistem de factori și succesul individual.

Deci, cel mai puternic predictor al succesului este codul poștal (locul în care trăiești) și, pentru a garanta succesul personal, există două soluții: pe termen scurt (și nefezabilă, la nivel de masă), să scoți copilul (cu familia lui cu tot) din comunitatea fără resurse și oportunități și să-l transplantezi în altă comunitate; pe termen lung soluția este dezvoltarea comunitară prin alocarea de resurse și crearea de oportunități (educaționale, culturale, pe piața muncii etc.), dar nici ea ușor de realizat într-o societate supusă ideologiilor de dreapta. Dar se poate face – dovada fiind societățile în care rezultatele școlare (la PISA, de exemplu) sunt bune și diferențele de rezultate datorate contextului socio-economic (acel faimos SES) sunt minime. Dar pentru asta ai nevoie de alte politici publice decât cele neaoșe: neoliberalism pro-ciclic presărat cu pomeni nesustenabile și care generază, pe termen lung, și mai multă sărăcie.

Ca să revenim în actualitate: degeaba ți se spune că ai șansa să mergi într-o tabără de performanță în științe, și chiar să ți se plătească taxa de participare (mai mare decât un salariu mediu net în România), dacă, până în acel moment, nu ai avut niciun fel de ”șanse” (familie educată și cu resurse, școală bună și profesori motivați, sistem adecvat de protecție socială, comunitate suportivă și sigură), care să te susțină să performezi la nivelul cerut. Selecția (zisă) meritocratică nu are cum să compenseze handicapul de pornire: la 3 ani erai deja, ca vocabular și IQ, cu un an în urmă față de copiii din familii îndestulate și educate, aceste condiții de mediu modificând creierul la nivel fiziologic, vizibil la RMN.

Mai mult: tot din cercetări se știe că, mental, cei săraci și preocupați mai mult de supraviețuire (Maslow, nu?) nu gândesc pe termen lung și iau decizii greșite (inclusiv privind credite, achiziții etc.) – de care profită, fără scrupule, instituțiile financiare, firmele de telefonie mobilă, platformele de vânzări (mai ales cele de discount) și politicienii, pentru că într-o ideologie de dreapta este normal ca „norocoșii” să profite de cei fără noroc.

Ca urmare, tot acest sistem de gândire bazat pe meritocrație continuă să culpabilizeze doar indivizii, când răspunderea este, în primul rând, a societății: să ne reamintim că primul semn de civilizație a fost atunci când cei bolnavi și bătrâni erau îngrijiți, nu omorâți și mâncați. Și tot acest sistem de gândire a dus la creșterea decalajelor de tot felul din societate (economice, de productivitate, educaționale, de „șanse” etc.), care, într-un viitor, din păcate tot mai apropiat, vor atrage convulsii sociale – și știm care au fost costurile revoluțiilor și războaielor tuturor împotriva tuturor care, inevitabil, au urmat.

În plus, noi mai avem un handicap, ca societate: în afara preferinței pentru măsuri economice de dreapta, mai avem și o super-cleptocrație transpartinică, preocupată doar de extragerea de rente, bazată pe libertatea absolută de inițiativă, dar cu egalitatea, statul de drept și justiția socială în gură. Acest adjuvant a mărit și mai mult aceste decalaje, la pachet cu furia populației majoritare, lăsate de izbeliște. Cei care vom suferi vom fi noi, votanții de rând, pentru că cei care conduc (și, de fapt, au condus, dintotdeauna) România au deja asigurat un trai îmbelșugat, pentru ei și pentru copiii lor (norocoși, nu?) chiar dacă pentru noi ceilalți vine potopul.

Notă: nu am pus bibliografie – devine inutilă în era IA; dacă nu mă credeți, puneți orice model (Gemini, ChatGPT etc.) să vă facă o sinteză a cercetărilor pe ideile menționate mai sus (cu cele mai simple prompturi: „Ce spun cercetările despre…”). Nu costă nimic… A, nu vreți – asta e altă poveste.