Reflecții despre (ne)învățarea online

Written by serbaniosifescu

19/05/2020

Din ce am văzut pe la alții, ca experiențe concrete, din lecturi și din multe mărturii ale profesorilor și elevilor, au rezultat ideile de mai jos privind învățarea online.

1. Cursurile online sunt mult mai puțin eficiente decât cele față-în-față – lucru deja dovedit, nu numai prin studii și cercetări, ci și prin mărturii ale elevilor și prin ratele mari de ne-participare la activitățile de învățare online. Ca urmare, deja se conturează concluzia că expunerea copiilor la învățare exclusiv online, pentru perioade mari de timp, duce la creșterea riscului de abandon și la pierderi mari în învățare. Aceste pierderi încep să fie măsurate în alte sisteme școlare, care, deja, creionează și strategii de recuperare – cele mai multe nu cu soluții comode și ieftine (de genul ”să nu se facă…”, să reducem materia de examen, să diminuăm exigențele etc.) și nici cu soluții populiste (”facem așa cum cere boborul”). 
2. La grădiniță, clasa pregătitoare, clasa I și chiar în clasa a II-a nu se poate lucra numai online: 

  • Expunerea la ecran e dăunătoare – în special pentru formarea competențelor de comunicare. 
  • Până la 8 ani, partea de cunoaștere este limitată, iar un copil normal de curios se poate descurca ușor cu informațiile (dacă sunt accesibile și atractiv prezentate).  
  • Deci, nu-ți trebuie multe lecții dedicate ”însușirii cunoștințelor” (care se fac cel mai ușor online) ci, mai mult, pentru exersarea unor deprinderi  și automatisme (inclusiv intelectuale – de exemplu, să faci adunări și înmulțiri repede, ”din cap”).
  • În această perioadă trebuie formate, în schimb, foarte multe deprinderi și abilități care presupun interacțiune directă, cea online nefiind suficientă și eficientă. De exemplu: trebuie să exersezi concret și direct, cu fiecare copil în parte, anumite deprinderi de operare (legate mai ales de coordonare – de exemplu: coordonare ochi-mână la scrierea literelor; copiii trebuie să fie fizic împreună cu profesorul și cu alți copii, pentru a-și forma deprinderi de comunicare verbală și de interacțiune socială etc.).
  • Soluția la îndemână este să lucrăm, online, cu părinții – dar nu știu cât de etic și productiv este să transformi toți părinții în profesori de urgență. Având în vedere nivelul de educație a părinților și capacitatea lor efectivă de a fi împreună cu copiii lor (la ambele aspecte existând foarte mari diferențe între părinți – părinții săraci și, în general, defavorizați, neavând nici timp nici capacitate să lucreze cu copiii), o astfel de măsură ar duce la sporirea decalajelor în învățare. 
Deci, pentru educația timpurie și primii 2-3 ani de învățământ primar, ar trebui găsite alte soluții, dincolo de învățarea online. În alte sisteme vedem, de exemplu, că primele școli care se deschid sunt grădinițele și școlile primare (în învățământul secundar și cel superior eficiența învățării online fiind considerabil mai mare). Și, se pare (așa spun danezii), redeschiderea grădinițelor și școlilor primare nu a dus la răspândirea molimei. 
3. În învățământul special, capacitatea de învățare este fie redusă, fie condiționată de materiale și echipamente speciale (pe care, oricum nu le are nici școala, ca să nu mai vorbim de familie), fie condiționată de profesori itineranți, psihologi, logopezi, care nu prea pot lucra online. Și nu vorbim deloc de terapiile complementare.

4. Lumea e entuziasmată de Zoom și alte aplicați de video-conferință. Nu împărtășesc acest entuziasm și nu cred că generalizarea lecțiilor zoomuite este o soluție bună. Iată de ce: 

  • Cele mai multe lecții pe care le-am văzut sunt de tip teleșcoală: profesorul, vorbește, scrie la tablă, prezintă fișe sau .ppt. Foarte puțină interacțiune și activitate efectivă a copiilor (sau deloc).
  • Profesorul nu poate (sau poate, cu greu), în același timp, să predea, să asigure participarea. să stimuleze și să motiveze, să monitorizeze activitatea elevilor (dacă sunt mai mult de 10-15 elevi la o ședință). 
  • Dar e foarte comod, cel mai comod (dacă nu te preocupă rezultatele învățării): vorbești 30 minute cu microfoanele copiilor pe ”mute”, deschizi, apoi, microfoanele și întrebi copiii ”Ați înțeles?”, unii răspund: ”Daaaa Doamna!” și lecția să se încheie (am văzut astfel de lecții, inclusiv pe Youtube). Cum te asiguri că rezultatele învățării au fost obținute? Cum evaluezi? Ce te interesează mai mult, ca tu să predai / să-ți termini materia sau ca elevii să învețe? 
  • Sunt probleme de securitate și privind protecția datelor personale și a imaginii copilului. Mă mir că nu sunt reclamații, la câte fotografii și filme cu copii am văzut în ultimele luni.  
5. Învățarea pe platforme este, după părerea mea, mai eficientă de prin clasa a III-a în sus: poți da teme de lucru individualizate, poți evalua fiecare răspuns și poți oferi feedback individualizat – ceea ce într-o lecție zoomuită nu prea poți face. În plus, de la 8 ani, un copil bine educat are un nivel oarecare de autonomie și nu mai are nevoie de prezența permanentă a părintelui. Dar, asta presupune mult mai multă muncă din partea profesorului – atât la conceperea lecției, cât și, mai ales, ulterior, la evaluare și feedback (repet, individualizat, pozitiv și tot tacâmul). 
Și la vârste mai mari există competențe și, mai ales, componente ale competențelor (din domeniul comportamental și atitudinal), care nu se pot forma sau se formează greu online. 
În plus, apar stresul, efectul nociv al expunerii 6-8 ore/zi la ecran și, desigur, problemele de motivare și emoționale (scoase în evidență și de analizele participării la MOOCs). 
6. Așa cum arată cercetările, ”blended learning” (învățarea combinată față-în-față și online) este superioară atât învățării numai online, cât și învățării numai față-în-față, dar asta numai dacă eliminăm slăbiciunile învățării online (sincronă, zoomuită, și asincronă, pe platforme) descrise mai sus. Există tone de literatură și cercetare în acest domeniu (Care literatură? Mai căutați și singuri!). Acest sistem se poate păstra și în vremurile ”noului normal”, cu condiția delimitării clare, în curriculumul scris și în cel predat, a conținuturilor care se pretează la învățare online, de cele care presupun prezența fizică și interacțiunea directă cu/între elevi. În cazul unei noi perioade de suspendare a cursurilor față-în-față, profesorul ar putea avea, deja, clar în minte cum și cu ce poate continua online, lăsând pentru perioadele ”de după” formarea, exersarea și consolidarea abilităților și atitudinilor care nu se pretează la online.
7. Ca urmare, în prezent, este nevoie de prezența fizică la școală (a elevului și a profesorului) și de o relație directă profesor-elev. Acest lucru se poate realiza, în vremuri de restriște, fie prin alternanță (de exemplu 2 săptămâni online, o săptămână la școală) fie prin concentrarea intervențiilor pe copii în risc major de abandon sau cu probleme de învățare, care să fie aduși la școală inclusiv în situație de urgență, în condiții de securitate, și lucrat cu ei pe grupuri foarte mici (maximum 5 copii – cum se practică în mai multe țări, chiar în perioada de izolare).

După părerea mea, școlile ar putea rămâne deschise, cu respectarea unor condiții de siguranță pentru elevi și pentru profesori (distanțare fizică, grupuri foarte mici sau relație 1-la-1, maximum 2 ore la școală etc.). Pierderile în învățare se văd pe termen lung – și efectele pot fi catastrofale, inclusiv în plan economic. De-aia dreptul la învățătură e important și o condiție ca să poți beneficia de celelalte drepturi și libertăți. Dar, din păcate, multă lume consideră că dreptul la educație este primul care poate fi suspendat în situație de urgență sau de alertă, pentru un motiv simplu: e ușor să închizi o școală dacă nu te gândești ce pui în loc (unii considerând, chiar, că nu trebuie pus nimic în loc…).

În loc de concluzie:
Se aude, din ce în ce mai des, inclusiv la nivel de decizie: nu vom putea elimina virusul, într-un viitor imediat, și trebuie să învățăm să conviețuim cu el, chiar asumându-ne, calculat, niște riscuri (v., de exemplu, cazul Germaniei, care, se pare, și-a calculat bine riscurile, dar și contra-exemplul Suediei, care a stat mai prost cu calculul…). Dar, pentru așa ceva, e nevoie de gândire ne-otova ( = soluții flexibile și aplicate situațional), de capacitate administrativă și managerială la nivel de școală (acum se văd efectele numirilor pe criterii de obediență politică și nu de competență), de o legislație clară și eficientă, de încredere în autorități și, desigur, de asumarea răspunderii și a riscurilor la nivel de autoritate publică (nu numai pasarea ei la firul ierbii – spre părinți, profesori, copiii etc. – după principiul ”eu v-am spus ce să faceți, cum faceți e treaba voastră, nu mă interesează”). 

Articole Similare

1 Comentariu

  1. Unknown

    Eu cred ca învățarea online duce la dependenta copiilor de calculator, tableta telefon

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.