O voce, pentru cine? 1. Cariera didactică și parcursul profesional al cadrelor didactice

Introducere generală

Am citit, cu atenție, ”O voce pentru educație. Manifest privind politicile propuse pentru noua legislație în educație” propus de o alianță de persoane, firme și ONG, întâmpinat cu urale de Ministerul Educației, de Președinție (presupun – întrucât se vrea o implementare a viziunii ”România Educată”) și de o parte a societății civile (mă gândeam să pun ghilimele la ”civile”, dar m-am răzgândit).

În primul rând, nu prea îmi place titlul manifestului, mai ales pe fundalul tentativelor recente de orbanizare a  României, pentru că îmi aduce aminte de ”Ein Mann, ein Wort, ein Führer!”. Cred că nu trebuie să avem o (una) voce, că riscăm să cădem în fascism sau alt totalitarism, ci un concert de voci. Dar asta e o altă discuție.

Multe idei sunt OK, le-am susținut și eu de fiecare dată când am avut ocazia, multe fiind vehiculate de cel puțin 30 de ani, în diverse strategii, programe de guvernare, rapoarte și analize – dar fără vreo finalizare. Chiar am văzut o serie de idei preluate din documente create de mine și din postările mele. Oricum, nici România Educată nici O Voce… nu inventează apa caldă.

Dar nici nu cred că vom avea o schimbare reală, din aceleași motive care au dus la eșecul numeroaselor inițiative anterioare de reformă. Doar un exemplu: chiar credeți că, doar de dragul ”profesionalizării”,  partidele politice vor renunța la funcțiile și sinecurile degrabă aducătoare de bani și putere – de exemplu, din inspectoratele școlare – atribuite pe cumetrii? Sunt pline (și se tot umplu, până dau pe dinafară) ministerele, primăriile, inspectoratele școlare, universitățile și alte instituții publice de amante, copii, părinți, frați și surori, afini și țuțeri ai oamenilor politici grei, din toate partidele.

Și chiar dacă acest manifest va fundamenta, cumva, o nouă lege a educației, chiar credeți că se va întâmpla ceva bun în sistem? Vedeți, doar, ce s-a întâmplat cu legea din 2011, întâmpinată cu surle și trâmbițe, cum că ar duce învățământul în secolul XXI. Oare? Aproape toate intențiile de reformă au fost anulate, prorogate, denaturate – ceea ce mă aștept să se întâmple și cu noua lege, care va fi implementată tot de actuala clasă politică.

Revenind la ”cestiune”: voi împărtăși, într-un serial, câteva gânduri despre acest document. Va fi un serial, pentru că sunt multe de spus și trebuie spuse, iar documentul chiar merită să fie discutat. Să începem cu începutul, cu Capitolul 1. Cariera didactică și parcursul profesional al cadrelor didactice. Voi ridica, de fiecare dată, și niște probleme generale – azi două:

  1. Cum vor încăpea măsurile propuse în alocările financiare propuse (15% din bugetul consolidat, 80% salarii, 20% cheltuieli nesalariale)?
  2. Lipsește aproape complet dimensiunea europeană: în tot documentul, se amintesc de vreo 25 de ori banii europeni, dar politicile europene de convergență, mai deloc. Se insistă, doar, pe sistemul de competențe digitale (DigiComp), promovat de Comisia Europeană, este amintit, o singură dată, Pactul Verde, la fel, competențele cheie europene, tot o dată un document din 2022 privind consecințele pandemiei și atât. Se mai menționează un raport al Consiliului Europei privind segregarea școlară și educația incluzivă, dar, atenție: Consiliul Europei nu este un organism al Uniunii Europene. Lipsesc multe politici europene, cum ar fi, de exemplu, cea privind Cadrul European al Calificărilor, privind recunoașterea, validarea și certificarea competențelor, privind ucenicia, chiar privind învățământul dual. Oare autorii raportului au uitat că România este parte a UE? 

1. Cariera didactică….

Cum am spus, sunt multe idei OK, dar multe au formulări prea vagi (de tip ”program de guvernare”) pentru a oferi o direcție clară pentru operaționalizare, lăsând multe lucruri în suspensie. De exemplu, îmi place ideea separării furnizorului de formare de cel de evaluare, dar există probleme practice și de guvernanță. De exemplu, când am fost concediat de la ARACIP, mi s-a reproșat prea marea independență față de Minister – pe care o promovam tocmai pe baza acestui principiu. Cum vor aprecia oamenii politici instituțiile, centre de formare sau de evaluare independente?

Alt exemplu de problemă practică: cum va ști furnizorul de evaluare care sunt competențele formate de furnizorul de formare, pentru a face evaluarea rezultatelor învățării? Pentru asta, ar fi nevoie ca formarea să se facă exclusiv după standardele ocupaționale, după un curriculum ”șablon” (cu obiective, conținuturi, metodologie de învățare, instrumente de evaluare comune – așa cum sunt în standardele ocupaționale de acum), pentru toți furnizorii de formare. Dar ”șabloniada” aceasta nu mi se pare OK: cum vor fi, de exemplu, evaluate, recunoscute, validate și certificate rezultatele învățării la cursurile non-șablon, care ar viza tocmai partea de inovație, creație și reformă? Doar după ce respectivele competențe vor fi introduse în standarde? Știți cât durează și cât costă realizarea / schimbarea unui standard ocupațional? Cum se asigură flexibilizarea și adaptarea formării la situațiile concrete?

De asemenea, noua instituție (CN-FCARE, cu CJ-FCARE) pare un mamut centralizat – care nu prea se pupă cu ”statul suplu” dorit de mediul de afaceri. Mai ales acum, când sigur va fi nevoie de reducerea posturilor din administrația publică, o astfel de instituție este nefezabilă. Poate, doar, dacă se reduc posturile din Minister… De asemenea, nu e clar cine va evalua și va certifica competențele: CN-FCARE, ”centrele de evaluare” sau CNECP (v. mai jos).

Reamintesc și faptul că istoria se repetă: la începutul anilor 2000 s-a înființat un astfel de centru (ba chiar și un al doilea centru, pentru formarea managerilor școlari), care se ocupa cu acreditarea programelor de formare continuă, ajuns direcție în minister și căzut în derizoriu.

2. Flexibilizarea rutelor…

Ideea de diversificare a modului de intrare și de progres în carieră este de reținut – inclusiv ruta de profesionalizare dinspre practică (alături de filiera academică), cu evaluarea și recunoașterea competențelor obținute anterior. Ideea este în consens cu ce se întâmplă pe la alții – de exemplu, în UK erau, la un moment dat, 7 modalități diferite prin care puteai căpăta statutul de ”profesor calificat”. Dar trebuie să fim atenți ca acest proces să vizeze profesionalizarea specifică, pentru educație, ca profesor, nu numai ca specialist într-o disciplină oarecare – matematică, istorie, TIC etc.

Pe de altă parte, ideile privind ”profilul de competențe” sunt din alt film față de discuția actuală de la nivel european (despre competențe, standarde ocupaționale și de formare etc.) și nu se referă deloc la sistemul național (și european) de calificări. Se vede că autorii nu sunt familiarizați cu documentele europene și nu au habar, în general, de practicile naționale și internaționale de evaluare a competențelor: să văd cum vor evalua evaluatorii ”angajamentul profesional” și ”motivația pentru cariera didactică”, mai ales care sunt indicatorii (sau descriptorii) care arată că profesorul (sau candidatul) este ”centrat pe formarea elevilor”. Dacă stăm să ne gândim puțin, dacă profesorul nu este centrat pe învățarea elevilor (învățarea fiind misiunea fundamentală a școlii), nu prea ar avea ce căuta în învățământ.

3. Restructurarea sistemului de formare inițială…

Multe idei sunt bune, și aici: cele două rute (ruta alternativă mi se pare chiar bine structurată), inserția profesională (stagiatură), validarea competențelor, dubla/tripla specializare, creșterea consistentă a componentei practice a formării ș.a.

Dar nu înțeleg (nimeni nu explică) relația dintre CNECP și CN-FCARE. De exemplu, cine evaluează și certifică competențele? CN-FCARE (p. 9, 12, 14), centrele de evaluare (p.11 paragraful 2) sau CNECP (la p. 15 și 16 se spune că dreptul de practică profesională se obține după certificarea competențelor profesionale în CNECP)? Poate un flowchart, ceva, ar fi indicat ca să înțelegem și noi, ăștia mai proști, relațiile între aceste instituții.

Dar marea problemă, de principiu, pe care o semnalez aici, dar e prezentă în întreg documentul, este partea de resurse, inclusiv financiare. De exemplu, stagiile ”scurte” (cât de scurte ar putea fi pentru a asigura dezvoltarea competențelor?), practica de 2 ani într-o comunitate vulnerabilă, supervizarea / mentoratul, pachetul de sprijin pentru stagiatură (probabil, de tip Teach for Romania), au niște costuri substanțiale și au nevoie de o resursă umană specializată (evaluatori de competențe, consilieri, mentori etc.), care trebuie identificată și formată (alți bani…). Totodată, este nevoie de dezvoltarea capacității instituționale de monitorizare și evaluare, la toate nivelurile (în condițiile în care nici măcar Ministerul nu o dovedește, acum). Pe scurt, încap toate acestea în 20% din bugetul educației, care ajunge la 15% din bugetul consolidat – mai ales că sistemul are nevoie și de alte cheltuieli nesalariale?

4. Dezvoltarea unui sistem flexibil de management al carierei…

Tot multe generalități. Sunt idei de reținut, de exemplu, cele trei rute (profesori, manageri/inspectori, specialiști), reprezintă o opțiune de politici publice, care poate fi considerată corectă și fezabilă (pe lângă altele posibile) – inclusiv cu ideea unor ”pasarele” între aceste rute (deci, nu sunt de tip ”fundătură”). Îmi place și ideea de ”management al performanței” (pe care am promovat-o în multe postări) – cu mențiunea că introducerea acestui sistem este posibilă, și acum, chiar în actualul cadru legislativ.

Dar, în afara unor idei generale despre formarea continuă, nimic altceva despre cum se progresează în carieră: se spune că vor fi profiluri de competențe, asociate cu traseele respective, dar atât. Puțin despre trepte de progres în carieră, despre calificările necesare pentru a merge de la o treaptă la alta (doar amintit ceva la punctul b) p. 21). Se vor menține gradele didactice – dar nu se spune dacă și cum vor fi reformate. De asemenea, se vorbește despre formarea continuă, dar mai deloc despre alte forme de dezvoltare profesională (mentoring, self-learning, proiecte de echipă, cercetarea educațională etc.) și despre certificarea acestora. Practic – puține noutăți.

5. Salarizarea personalului…

Toată lumea știe că salariul profesorului, mai ales cel de intrare, trebuie să fie motivant, pentru a atrage cei mai buni absolvenți de universitate (v., de exemplu, McKinsey 2007). E la mintea cocoșului. Manifestul nu aduce nimic nou – propunerile respective s-au tot vehiculat – văd preluate inclusiv propunerile mele. Pe de altă parte, se păstrează criterii administrative (”vechimea”), cu procente clare, ceea ce nu este cazul remunerării pe bază criteriilor de performanță enumerate la p. 21-22. Chiar mă bucur că nu mai apare criteriul ”concursuri / olimpiade”.

Dar, tot McKinsey arată că în sistemele performante, profesorii începători au salarii anuale echivalente cu peste 90% din PIB/locuitor/an – deci, referința nu este la salariul mediu pe economie, ci la PIB/locuitor/an – criteriu care, mie cel puțin, mi se pare mult mai adecvat. Este o opinie.

Lipsește orice referire la reducerea decalajelor dintre salariul maxim și cel minim (printre cele mai mari din UE – v. rapoartele Eurydice și altele) și atenția acordată salariilor de intrare în sistem (acelea sunt foarte mici, nu cele medii sau maxime).

Din nou, întreb: încap toate acestea în 80% din bugetul educației, care ajunge la 15% din bugetul consolidat? Cred că nu: am făcut un calcul, pentru un document de politici publice privind cariera didactică, și am constatat că pentru a ajunge la un salariu de intrare de 90% din PIB/locuitor și la un salariu mediu de 120% PIB/locuitor pentru profesori, în 2025, este nevoie de peste 4,5% din PIB numai pentru salariile profesorilor din învățământul preuniversitar. Și este vorba de PIB-ul estimat în 2016 pentru 2025. Ca impresie generală, nu a stat nimeni să estimeze impactul bugetar al măsurilor propuse.

Mă opresc aici – va urma! De-abia aștept să vă spun despre capitolele următoare – mai ales despre cele privind managementul și incluziunea.

Articole Similare

Din lac în puț…

Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O...

1 Comentariu

  1. George Leca

    In acest moment este in lucru o simulare de buget bottom-up din care se va vedea nu numai impactul financiar agregat al masurilor ci si categoriile de buget pentru care sunt necesari banii. Acest demers a fost comunicat ministerului si guvernului si anuntat inncinferinta de presa.

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.